PlatonAdaos4

IsabelaVS-PlatonAdaos4/ 18dec2016/20832car.

Isabela Vasiliu-Scraba, Locuri comune în ce privește neînțelegerea filosofiei platonice : paradigma celui de-al treilea om și prăfuitul fir de păr

 

Cea mai larg răspîndită sursă de îngreunare a înțelegerii filosofiei platonice o reprezintă opțiunile traducătorilor pentru echivalarea   termenilor platonici ce stau la baza Teoriei Ideilor. Traducătorii francezi au optat cel mai adesea pentru echivalarea termenilor de   eide, „ideai ” (1), de folosire echivalentă în textele platonice, prin franțuzescul formes, mutând oarecum platonismul în coordonate aristotelice. Căci „eidos-ul” aristotelic a fost tradus prin „formă”, de unde si numele sub care este vehiculată teoria aristotelică asupra formei și materiei. Preotul Auguste Dies (decanul Facultății de Litere din Anger) a optat pentru varianta de traducere a „Ideii” prin „formă ”. O asemenea echivalare ar avea avantajul de a ocoli prejudecata de înțelegere a Ideii pe linia conceptului ipostaziat.   Fără a-și face prea multe scupule cu prejudecata ipostazierii conceptelor, traducătorii germani au echivalat Ideile platonice cu termenul „Begriffe”, însemnând chiar „concepte”. Dezavantajul ambelor opțiuni de traducere ne pare însă cu mult mai însemnat decât presupusul lor avantaj, deoarece atât termenul „idea ” cât și termenul „eidos ” (folosiți de Platon) aveau semnificative conotații ce se pierd atât în echivalarea franțuzească vizînd „forma” cât și în cea nemțească sugerând „conceptul ”. O altă sursă de încețoșare a înțelegerii Teoriei Ideilor o reprezintă un aspect de detaliu, dar de loc neglijabil. Deși toți comentatorii sunt de acord că pentru Platon Binele, Frumosul, Dreptatea reprezintă Idei, ei nu reușesc a cădea la pace în privința componenței lumii noumenale pe care Platon ar fi avut-o   în vedere. Dacă scrierile platonice nu ar fi fost atât de dificile, dezacordul semnalat ar fi fost de-a dreptul de mirare pentru că tocmai această   problemă apare la un moment dat dezbătută de Platon în dialogul Parmenide (130 b- d). Pentru că tot ne-am referit mai sus la echivalarea termenului de Idee prin acela de „concept ” (Begriff), credem că se cuvine a menționa faptul că Platon era foarte departe de a considera Ideile precum conceptele, de maniera în care fiecărui lucru dintre cele perceptibile prin simțuri să-i corespundă o Idee. O confirmare în acest sens o găsim chiar în reprosul pe care i-l aducea Aristotel lui Platon, anume acela de a nu fi asociat Idei tuturor lucrurilor. Tot de la scrierile lui Aristotel (din greșita lui înțelegere a modelului/ ideii „celui de-al treilea om”) a rezultat si falsa presupunere că Platon ar fi considerat Ideile ca un fel de „noțiuni” prin care s-ar fi unificat multitudinea de lucruri sensibile. E drept că Platon despre Idei notează că sunt „hen peri ta polla ”, ceea ce-nseamnă „unul într-o multitudine ”. Dar unul într-o multitudine ar fi de înțeles în sensul particular că multele lucruri   bune și drepte pe care le-ntâlnim în lumea sensibilă sunt bune   și drepte pentru că participă la Binele și la Dreptatea din lumea noumenală, respectiv la ideea de Bine și la ideea de Dreptate. Ori la modelul Binelui absolut aflător dincolo de schimbare/ curgere/ devenire.

Faimosul argument al „celui de-al treilea om ”, invocat de la Aristotel încoace în contra Teoriei Ideilor, este dovedit de însuși Platon ca inoperant: Dacă privim mai multe lucruri mari din lumea fenomenală, putem ajunge la conceptul de „Mărime ”, ca unitate sintetică (Platon, Parmenide, 132a). Numai că această unitate sintetică – prin care se desemnează trăsătura comună a lucrurilor mari perceptibile prin simțuri – nu depășește   (la rândul ei) domeniul aparențelor. De aceea ea poate fi pusă din nou alături de lucrurile mari, și din noua comparație, ce poate să se repete la nesfîrșit, vor rezulta tot alte unități sintetice, ca nelimitat de multe concepte ale „mărimii ”.

Procedeul devine însă inoperant dacă ținem seama de premiza pusă de Platon la începutul întregii discuții dintre Socrate și Parmenide, unde este înfățișat acest procedeu, premiză după care Ideea neschimbătoare de Mărime nu se găsește în același plan cu lucrurile mari din lumea simțurilor care schimbându-se devin mai mari sau mai puțin mari. În fapt, Mărimea (ca idee) este separată (130 b) de lumea fenomenală dominată de schimbarea petrecută în timp. Tinând de lumea noumenală, Ideea de Mărime nu poate fi pusă alături de lucrurile mari care participă la ea spre a se ajunge la nesfârșita multiplicare printr-o argumentare similară cu ceea ce Aristotel a numit „paradigma celui de-al treilea om”, spre a evidenția opinia sa despre inutilitatea dublării lumii simțurilor printr-o lume a ideilor.

Ideea de Mărime, ca si celelalte Idei avute în vedere de Socratele platonic, nu este așadar un concept, o unitate sintetică rezultată dintr-o experiență. După Platon, Ideea de Mărime este ceva știut dinainte, ceva ce face posibilă recunoașterea unei trăsături comune în lucrurile mari, precum Ideea de Bine, știută dinainte, face posibilă recunoașterea multiplului bine din lumea fenomenală. Dacă „binele ” sau „dreptatea ” ar fi fost   simple concepte, Platon nu și-ar fi meritat reproșul, ades invocat de Aristotel, de a fi dublat în mod inutil lumea sensibilă printr-o lume inteligibilă (noumenală) deoarece folosirea „conceptelor ”, chiar   și în viziunea aristotelică, nu   depășește lumea percepției sensibile.

Pentru vremurile moderne, felul în care se face unificarea multiplului prin „concept ” este mai lesne de înțeles prin referire la Im. Kant. Într-adevăr, filosoful german, nu numai că a păstrat deosebirea (impusă de Platon) între o lume a reprezentării fenomenelor percepute sensibil și o lume a Ideilor, dar s-a văzut nevoit să mai găsească în mod original doi termeni diferiți pentru ceea ce depășește percepția sensibilă : transcendentul (ținând de lumea noumenală) și transcendentalul (ținând de lumea fenomenală, domeniul în care cele percepute la nivelul simțurilor și unificate prin concept „depășesc” acest nivel odată cu presupoziția aprioricității). Deosebirea dintre „transcendent ” și   „transcendental” produce o tranșantă separare între lumea fenomenală, în care s-a putut vorbi de „subiectivitatea conceptelor ”, presupuse de Kant „transcendentale ”, și   lumea noumenală, cu obiectivitatea ei,   cu existența ei neîndoielnică, atât pentru Kant (2), cât și pentru Platon. În viziunea lui Kant,   lumea noumenală este transcendentă, fiindcă de resortul ei țin problemele filosofice ale lumii de dincolo,   legate de Divinitate și de nemurirea sufletului. La fel și pentru Platon. De la orfici și de la pitagoreici Platon a preluat teoria reminiscenței care presupune atât preexistența sufletului înainte de întrupare, cât și preexistența lumii Ideilor (3).

Spre deosebire de „unitatea sintetică” pe care o reprezintă „conceptul” pentru cei moderni, Ideea platonică este așadar o pre-existență. Ea nu rezultă dintr-o operație de sinteză. Este o esentă prezentă (parusia) în suflet datorită viziunii pe care a avut-o sufletul omenesc înainte de întrupare. Prin aflarea unei trăsături comune, de exemplu binele în cele bune din lumea fenomenală, nu se ajunge la Ideea de Bine, ci invers. Cele ce participă la Bine, amintesc părții raționale (divine) a sufletului omenesc de Binele contemplat în preexistenta sa înainte de întrupare.

            În dialogul   Parmenide, chiar în partea de început a discuției dintre Socrate și Parmenide, mai precis, imediat după ce aflăm despre existența în sine a Ideilor, separate de cele ce participă la ele, bătrânul eleat, – care tocmai își manifestase admirația față de tot ce spusese Socrate despre necesitatea cercetării aporiilor întrețesute între Idei, precum Asemănarea si Neasemănarea, Unu și Multiplu ori Repaosul și Mișcarea (129 d-e) -, îl va întreba pe tânărul susținător al Teoriei Ideilor care ar fi acele Idei existente în sine pe care le-ar avea în vedere, atunci când postulează existența Ideilor separate de cele care sunt asemenea lor, pe calea   participării.

Cum discuția dintre cei doi urmează discuției dintre Socrate și Zenon, în care deja venise vorba de Unu-Multiplu, Asemănare-Neasemănare și Repaos-Mișcare, bătrânul Parmenide formulează atât de limpede și de cuprinzător prima și a doua sa întrebare, încât tânărului Socrate nu-i rămâne decât să-l aprobe:

              „- Cât te onorează   și cât te înalță în ochii mei acest elan spre cele ale spiritului ! – i-a zis   Parmenide. (130 b) Dar   spune-mi, Socrate, într-adevăr faci tu această distincție de care vorbești,   separând   Ideile în sine de participantele la aceste Idei ? Este după tine ceva precum   Asemănare în sine, diferită de asemănarea de la noi, la fel pentru Ideea de Unu, Ideea de Multiplu și   pentru toate celelalte   menționate mai înainte de Zenon ?

              –   Da, după mine așa este – i-a răspuns Socrate.

              – Și tot așa crezi – întrebă   Parmenide – despre Dreptatea în sine,   Frumosul în sine și   Binele în sine , precum și celelalte de același fel , că au o existență a parte (diferită de ființele ce participă la ele) ?

– Desigur, a zis Socrate . ” (v. Platon, PARMENIDE, 130 B, în trad. ns., I. V.-S.)

Prin urmare Platon consideră a se găsi în planul noumenal doar Ideile de Asemănare, de Neasemănare, de Unu, de Multiplu, de Mișcare și de Nemișcare înainte menționate (129 d-e) si în legătură cu lucrarea desemnată ca fiind a lui Zenon (4), la care mai adaugă acum Dreptatea, Frumosul si Binele (130 B). Dintre acestea, Ideea de Asemănare semnalează tocmai tema participării,   dezbătută în cadrul aceleiași discuții dintre Socrate și Parmenide. Punând consistente întrebări în legătură cu Teoria Ideilor susținută de tânărul Socrate, Parmenide (care va fi purtătorul de cuvînt al lui Platon în partea din dialog închinată celor nouă ipoteze asupra Unului) este pus de Platon, chiar de la intrarea în scenă, să joace rolul unui cunoscător. Acest lucru era de așteptat, dată fiind diferența de vîrstă dintre cei doi interlocutori. Printr-un astfel de subterfugiu, avantajul nu este de loc neglijabil, dat fiind că (în ochii oricărui cititor) mai multă greutate are o informație despre Teoria Ideilor primită de la bătrânul filosof, decât de la tânărul Socrate.

În continuare, la întrebarea formulată de bătrânul Parmenide   despre existența vreunui „om în sine ”, ori a „focului în sine ”, ori a „apei în sine ”, Socrate nu se hotărăște a se pronunța, acestea dovedindu-se ulterior a fi subiecte de meditație potrivite pentru un alt cadru (dialogul „pitagoreic” Timeu). Socrate însă neagă cu tărie, ca din cale afară de absurdă, existența unor Idei aflate în lumea noumenală care să ofere posibilitatea participării lucrurilor de nimic precum firul de păr, noroiul și, în general, cele foarte josnice.

În comentariile sale, profesorul Alain Séguy-Duclot trece cu vederea faptul că focul si apa cărora Socrate nu se hotărește a le atribui Idei nu corespund focului si apei din lumea fenomenală. Ambele îndică elementele omonime. În plus, profesorul de la Universitatea din Tours crede că tânărul Socrate ar fi admis Idei corespunzătoare focului și apei din lumea sensibilă (A. Séguy-Duclot, Le Parmenide de Platon, Editions Belin, 1998, p.20) ne luând în considerație replica imediat următoare a dialogului Parmenide,   construită în așa fel de Platon încât să sublinieze îndecizia în soluționarea problemei „focului ” si „apei ” : „tot indecis ești și despre… ” (130 c). Cu cele două false presupozitii, cărora le adaugă presupoziția -iarăși falsă – că Platon ar fi admis o Idee si pentru pământul perceptibil prin simțuri, Alain Séguy-Duclot crede că l-a prins pe Platon   contrazicându-se singur. Pe de-o parte, constată că Platon refuză categoric   o Idee care să corespundă în lumea noumenală „noroiului ” din lumea sensibilă. Pe de altă parte, crede că Platon ar accepta Idei corespunzătoare „apei ” perceptibilă prin simțuri,   „pământului ” perceptibil prin simțuri, si implicit o Idee corespunzătoare „lutului ”, amestec al celor două. Contradicția imaginată printr-o atât de lungă listă de presupoziții nefondate îi pare scuzabilă, din perspectiva replicii care va invoca tinerețea lui Socrate. Să vedem însă unde a găsit profesorul de la Universitatea din Tours Ideea de „pământ ”. Despre laborioasa si împrecisa desemnare a „lutului”, nu după natura sa, ca amestec ca apă și pământ, ci după utilizarea lui în olărit, în cărămidărie, ori în construirea cuptoarelor, Platon vorbise la un moment dat în dialogul Teetet (147 c). Or, tocmai aici crede prof. Séguy-Duclot a găsi componente ale lumii noumenale (Ideea corespunzătoare „lutului ”, Ideea corespunzătoare „apei ” și Ideea corespunzătoare „pământului ”)   când   în fapt textul dialogului Teetet în această parte se referă exclusiv la cele din lumea fenomenală, aduse ca exemplu pentru o argumentație care țintește altundeva.

Pasajul din dialog în care tânărul Socrate se împotrivește tendinței de a asocia Idei tuturor lucrurilor din lumea sensibilă ne pare deosebit de semnificativ. Întâi și-ntâi datorită faptului că pentru Platon, lumea noumenală (/tărâmul Ideilor) se găsea într-o lume supra-celestă, unde nu-și au locul netrebniciile la care să participe lucrurile netrebnice (precum firul de păr, noroiul, etc.) din lumea fenomenală (5). Lambros Couloubaritsis, pornind de la desemnarea unor lucruri din lumea schimbătoare ca fiind „de nimic” imaginează opoziția frumos-urât pe care o folosește ca să repete acea eroare propagată de-a lungul timpului după care Platon ar fi admis Idei (/noțiuni) pentru toate lucrurile din lumea devenirii, așadar și   pentru lucrurile urâte.

În fapt, din dialogul Parmenide se poate constata că „urâtul” apare în   exprimări ce redau fără dubiu indignarea suscitată de punerea unei atare probleme. Încă de la formularea întrebării, Platon, prin intermediul bătrânului Parmenide, lasă să transpară refuzul său de a admite Idei pentru toate lucrurile sensibile.

(130 c) – Dar despre asta ce spui ? Socoți că există o Idee corespunzătoare Omului, diferită de noi și de toți de același fel cu noi , și tot astfel că există Idei în sine corespunzătoare Focului și Apei ?

              –   Despre asta, Parmenide, nu știu ce să spun. Ades am fost în încurcătură, dacă și   despre acestea trebuie să mă pronunț în același fel ca despre cele mai inainte menționate, ori într-alt fel.

              – Tot nedecis ești, Socrate, și cu privire la lucrurile care par ridicole, precum firul de păr, noroiul, lucrurile sordide și orice alte lucruri foarte josnice și foarte vulgare? Te îndoiești tu dacă ar trebui să consideri că fiecare dintre acestea are o Idee în sine, existînd aparte, separată   (130 d) de asemenea   lucruri ce ne sunt la-ndemînă ? Sau nu ?

              – Cu siguranță că nu ! zise Socrate.   Lucruri de felul acestora, pe care le vedem, sunt doar așa cum ele ne apar. A crede că unor asemenea lucruri le corespund   Idei existente în sine,   frizează absurdul. Mărturisesc că mi s-a întîmplat uneori să mă frămînte gândul dacă n-ar trebui toate   considerate la fel; dar cum îmi vine un astfel de gînd, de-ndată fug de el, deoarece mi-e teamă că voi cădea într-un abis de vorbe goale și mă voi pierde. Așa că revin la loc sigur, la cele despre care tocmai am zis că le corespund Idei,   acestea fiind cele care mă preocupă și pe care le studiez.” (Platon, PARMENIDE, 130c-d, în trad. ns., Isabela Vasiliu-Scraba).

Așa cum s-a văzut cu ocazia discuției de început dintre Socrate și Zenon (6), în desemnarea lumii perceptibile prin simțuri (ale cărei contradicții erau puse în lumină de Zenon), Platon s-a oprit la obiecte de tipul pietrelor, lemnelor, așadar la niște obiecte despre care în orice caz nu s-ar putea spune că ar fi în vreun fel „urâte”, ori încărcate de ridicol. Acum, când ar fi în joc problema de a atribui Idei tuturor lucrurilor sensibile, Platon îndică lumea sensibilă în mod vădit depreciativ, ilustrând-o prin lucruri perceptibile de genul „firului de păr ”, „noroiului ”, și a lucrurilor foarte vulgare. A considera că unor asemenea lucruri le-ar corespunde Idei la care să participe,   este, – după Socratele platonic-, o părere care frizează absurdul.

În dialogul Parmenide, coexistenței opușilor (Unu/Multiplu, Asemănător/Neasemănător) semnalează problema participării, tema tratată cu multă subtilitate. Doar că „opușii” pe care-i are Platon în vedere nu includ opoziția frumos-urât, care nu apare nicăieri alături de ceilalti opuși pe care Platon nu ostenește să-i tot repete de la un capăt la altul al întregului dialog. Toate câte se află în lumea simțurilor nu pot avea un corespondent în lumea noumenală, căci luând în studiu o astfel de problemă s-ar ajunge, observă Socrate, „în hăul vorbăriei fără rost” . Prin intermediul tânărului Socrate, Platon îi atenționează de eroarea lor pe cei dispuși a atribui Idei corespondente în lumea noumenală tuturor lucrurilor din lumea perceptibilă prin simțuri.

Tânărul Socrate, ca să nu se împotmolească într-un abis de vorbe goale, face cale întoarsă către terenul ferm al Ideilor deja menționate de mai multe ori de la începutul dialogului Parmenide, anume Ideile de Asemănare și de Neasemănare, de Unu și de Multiplu, în fine, Ideile acum adăugate, respectiv Dreptatea , Binele și Frumosul „în sine” (130 d). Pentru cei preocupați de lumea sensibilă, Socrate mai face o precizare. În debutul răspunsului său,   Socrate apucase a spune că și lucrurile de nimic au un fel de existență, precum toate cele câte sunt perceptibile prin simțuri. Pentru cei care s-ar mira de faptul că Platon pune pe seama bătrânului Parmenide această întrebare, chiar în forma în care ea a fost pusă -, menționăm că însuși Parmenidele istoric, în partea a doua a Poemului său, înfățișase domeniul „părerilor” cu privire la cele sensibile. Dar, desigur, nu această parte a Poemului a avut-o Platon în vedere când și-a numit dialogul cu numele faimosului Eleat (7).

 

 

 

  1. Ambii termeni grecești, „eidos ” și „idea ”, au la bază radicalul „vid ”, de unde „eido ” , a vedea (cu perfectul „oida ”, știu). De la același radical provine și cuvîntul grecesc „eidesis ” (știință, cf. A. Bailly). Așadar, înaintea oricăror strădanii de a înțelege platonica Teorie a Ideilor, doar din sensurile latente ale termenului de „Idee ”, se va putea afla că „Ideea ” este ceva care se „vede ” cu spiritul, sau ceva care se „cunoaște ” cu partea rațională a sufletului omenesc, înrudită, – în viziune platonică -, chiar prin natura ei, cu lumea noumenală a Ideilor. O perfectă sesizare a acestor nuanțe o găsim în prezentarea filosofiei platonice făcută de Anton Dumitriu în magistrala sa Istorie a logicii publicată și în Anglia la o editură prestigioasă, retipărită după 1990 (a patra ediție) prin grija soției remarcabilului logician și filozof premiat în 1940 de Academia Română, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă.
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Topica transcendentală din perspectiva arheologiei gândirii kantiene, în „Contemporanul – Ideea Europeană”, nr. 24 (113) din 12 iunie 1992.
  3. Isabela Vasilu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade.
  4. Despre zisa „paternitate” a lucrării lui Zenon a se vedea vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie acroamatică la Platon (Slobozia, Ed. Star Tipp, 1997, p.90). Capitolul este intitulat : „Cât de puțin îi aparținea lui Zenon lucrarea citită”.
  5. Un profesor de filosofie antică de la Universitatea Liberă din Bruxelles (pe care l-am audiat în 1988) crede a găsi aici opoziția Frumos/Urât, presupunând în mod eronat că Platon ar fi admis Idei și       pentru lucrurile „urâte ” . Din această premiză falsă (a cumulării noțiunilor privitoare la lucrurile frumoase și urâte) el trage o concluzie justă, anume că lumea noumenală a Ideilor trebuie să fie finită. Numai că necesitatea finitudinii nu reiese din       asemenea judecăți. La Platon, finitudinea lumii noumenale a Ideilor apare din imperativul ordinii și armoniei, imposibil de gândit pentru ceva nelimitat (Lambros Couloubaritsis, Les grands courants de la philosophie de l-Antiquité jousqu-a nos jours, vol.I. La philosophie ancienne, 1988, Bruxelles, p.82.).
  6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, Ed. Star Tipp, 1999.
  7. Din filosofia lui Parmenide, Platon pune la loc de cinste aserțiunea după care TOTUL ESTE UNU, din prima parte a Poemului, în timp ce figura lui Zenon, fostul discipol al Marelui Eleat am regăsit-o în dialogul Parmenide în spatele afirmației că MULTIPLUL       (sensibil) NU ESTE (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, 1999).
Advertisements