CamilianDemEvocare

IsabelaVS-CamilianVintilaHoria/1febr. 2015/58466 car.

       Camilian Demetrescu despre Vintilă Horia *

“Eu cred că mai sunt speranţe. Altfel din ce am trăi? Şi că o schimbare profundă stă să se întâmple în Rusia, datorită ieşirii la suprafaţă a noilor generaţii total anti sau amarxiste. Îmi închipui perfect tristeţea de acolo, descurajarea din Ţară, plictisul comun care s-a întins peste toate spaţiile realist-socialiste. Acest plictis se traduce în termeni de termodinamică cu «entropie», alunecare în nefiinţă. Şi cred că împotriva acestei alunecări spre omogen şi moarte se ridică pretutindeni forţele vieţii, biologice şi spirituale. Altfel acele spaţii, obligate să moară sub apăsarea unei dogme inactuale, vor pieri sufocate…” Îmi scria Vintilă Horia în prima scrisoare ce o primeam de la el la Roma, în primăvara lui 1970, puţin timp după fuga mea din ţară, în 1969. Îi scrisesem fără să ne cunoaştem, pentru a-i anunţa expoziţia mea din via Margutta, cu speranţa de a-l întâlni. În acea vreme venea destul de des la Roma, invitat mai ales de Fundaţia Volpe, unde ţinea conferinţe strălucitoare cu fervoarea lui nonconformistă ce exaspera pe dogmaticii progresismului marxist şi iluminist, pe atunci tirani ai culturii oficiale italiene. Adresa lui o aveam de la Mircea Popescu, unul din stâlpii Societăţii Academice Române din Roma, fondată şi ţinută în viaţă de Bruno Manzone, pătimaş îndrăgostit de cultura românească încă de pe vremea când era director al Institutului de Cultură Italiană din Bucureşti, înainte de “eliberarea” comunistă. În biblioteca Fundaţiei dădusem de cărţile lui Mircea Eliade publicate la Paris şi interzise în ţară. Şi, natural, de legendara “Dumnezeu s-a născut în exil”, cartea de triumf parizian a lui Vintilă Horia. Prin Mircea Popescu, adevărat ministru al diasporei culturale româneşti nu numai din Italia, i-am cunoscut apoi pe Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Yvonne Rossignon şi pe acel constănţean cu suflet levantin rătăcit în occident, Horia Roman, “Paşadia” cum obişnuiam să-i spun, pentru închipuita asemănare cu personajul lui Mateiu Caragiale. Vintilă Horia trăia la Madrid. Cursurile lui la facultatea de jurnalism erau luate cu asalt de studenţimea facultăţilor umaniste, conducea revista Futuro presente, provocatoare prin avenirismul spiritual antimarxist, orientată spre un progres fără “progresism”. Era ceea ce irita cel mai mult stânga conformistă, care proclamase dogma culturii progresiste, antitradiţionale, antispirituale, antireacţionare. Îşi scria cărţile în franceză şi spaniolă. Cine l-ar fi putut citi în româneşte când scrisul lui era ciumă pentru editurile de stat din ţară? Poemele, publicate prin revistele exilului, le scria în româneşte. Erau rădăcinile lui cu ţara.

A venit un an mai târziu la Roma. Când l-am văzut m-a surprins asemănarea lui cu tatăl meu tânăr. I-am mărturisit emoţia, ne-am îmbrăţişat. Eram lângă piaţa Navona, ieşise de la Hotel Raphael, unde obişnuia să tragă. Din acel moment a devenit pentru noi Vintilă. Era şi Mihaela, nevasta mea, ne-am aşezat undeva la o masă toţi trei şi am vorbit. A vorbi cu Vintilă Horia era ca o participare la un rit. Cuvintele lui erau ca nori albi încărcaţi de idei, plutind pe cerul Romei. Nu vorbea proză. Visa lucid. Logică de poem, ritmată de ironie şi exaltare. Cu câtă voluptate vorbea româneşte şi cum ducea cuvintele noastre prin spaţiile conceptelor de avangardă ale fizicii nucleare şi ale metafizicii moderne!   De   mult nu auzisem   vorbindu-se româneşte aşa. A venit în atelierul meu şi acolo a început iniţierea mea în problemele interzise ale timpului nostru. Câte deschideri prohibite adusesem cu mine din ţară fără să le cunosc devenirea! A trebuit să vin în Italia pentru a-l descoperi pe Eliade şi pe Guénon. Vintilă mi-a vorbit de Guénon ca despre un îndreptar în descifrarea lumii moderne. Eram obişnuit în generaţia mea din ţară cu critica marxistă a Occidentului decadent. Ştiam sporadic câte ceva despre “cealaltă” critică a lumii contemporane, din puţinele lecturi ale scepticilor occidentali Huxley, Gide, Camus, Sartre etc., adică a celor care vedeau efectele decăderii fără să meargă la cauzele derivei spirituale care a provocat-o. Denunţul aberaţiei sovietice la Orwell sau Raymond Aron nu-şi găsea pandantul descifrării culpelor gândirii umaniste occidentale din ultimele patru secole care au pregătit dezastrul actual. Pentru prima dată găseam în Guénon un răspuns clar la astfel de întrebări. Dacă “Amurgul Occidentului” al lui Spengler speriase progresismul intelectual, “Domnia cantităţii” a lui Guénon începuse să trezească conştiinţele intoxicate de mitul progresului necontenit. Cine îl cunoaşte pe Guénon înţelege şocul unei asemenea lecturi mai ales pentru un învăţăcel care s-a trezit în afara gratiilor şi nu ştie încotro s-o apuce. Guénon citit e un tratat de anatomie patologică a lumii moderne în raport cu echilibrul salutar al marii tradiţii. Dar Guénon comentat de Vintilă devenea o problemă de conştiinţă, te simţeai implicat în alienarea condiţiei umane, deveneai părtaş la delict prin ignoranţa, delăsarea, confuzia spirituală în care am fost constrânşi să ne complacem. Şi nu doar de cenzura materialist-marxistă, ci mai ales de obtuzitatea arogantă a iluminismului ce domneşte în cultura oficială a acestui secol. Descopeream în Guénon un fel de Marx de-a-ndoaselea, un aspru judecător al societăţii contemporane, dar de pe poziţii spirituale. M-am trezit un student, şi mai mult, un pictor înscris la cursul de idei subversive (pentru statul major progresist) al lui Guénon. Dar Guénonul lui Vintilă Horia, subliniat de el, îmi deschidea ochii asupra racilei iluminismului dâmboviţean care a sterilizat o bună parte din cultura românească modernă. Căci avem şi noi Occidentul nostru, adică voltairii şi sarţii (de la Sartre) noştri. Chiar faptul că presa noastră de cultură nu se prea întreabă de ce oare nu avem între cele două războaie (ca să nu mai vorbim de războiul de 40 de ani comunist) o literatură şi o artă de inspiraţie spirituală, chiar acest fapt dovedeşte că pentru noi acestă exigenţă nu este esenţială. Folosirea grosolană, abuzivă, a termenului “cultură materială şi spirituală”, atribuită partidului, era de fapt o extensiunea tot atât de abuzivă a elitei dizidente (în sens doar cultural) olimpiene şi dispreţuitoare faţă de angajarea în religios, considerată folcloristică şi paseistă. Chiar actuala elită postdecembristă pluteşte la acelaşi nivel iluminist de neangajare în spiritul plebeu, adică religios. Cu foarte rare excepţii. Ceea ce explică slaba trezire a conştiinţei creştine în cultura noastră actuală.

Când, peste câţiva ani, am restaurat în Etruria, la Gallese, o biserică romanică din anul o mie, cu gândul de a-mi face un atelier, Vintilă fremăta la Madrid de dorul ei (îi trimisesem o fotografie). Mi-a scris: “…Fotografia cu capela romanică m-a emoţionat atât de profund încât parcă ar face parte din propria mea biografie. După cum m-a emoţionat istoria convertirii tale, ca să zic aşa, pentru că de fapt un artist nu se converteşte niciodată, pentru că e întotdeauna un om religios, chiar dacă nu ştie nimic de asta. Nu se poate altfel. Religia e o întregire în a fi împreună cu totul. Cine nu e religios e un invalid. Abia aştept să-ţi văd opera cea nouă tăiată în materia din care eşti făcut acum, deşi n-ai încetat niciodată, chiar şi în zona ta abstractă, să-i fii credincios. Şi eu am evoluat într-un sens de care dau socoteală cărţile mele cele mai recente. Poate că Barbăneagră ţi-a spus ceva despre acest nou (vechi) eu însumi, pentru că, în modul cel mai curios posibil, eu nu mi-am ieşit din nişte ţâţâni genetice, sau   genetico-spirituale (une vraie comple-

tude), din care nimeni şi nimic n-au reuşit vreodată să mă clatine şi nici să mă scoată. E drept că m-am schimbat, însă evoluând pe aceeaşi linie. Şi e drept că am luat cunoştinţă de ceea ce eram şi de ceea ce voiam să fiu, la Assisi, în vara lui 1938. Întâlnire capitală, la care m-am întors în 1946, pentru a locui timp de un an în casa spirituală a Sfântului sărman. În timp am avut întotdeauna locuinţă. Nu însă şi în spaţiu, pe care l-am tot schimbat, în căutarea unei mătci stilistice pe care, de fapt, o purtam în mine. Iată de ce Italia îmi   e mereu un fel de chemare la singurul spaţiu mioritic, substituibil celui originar, pentru că acolo   mă simt mai acasă   decât în alte părţi, deşi Castilia îmi e şi ea rudă într-un fel, probabil în acelaşi fel…”

Ideea guénoniană despre rolul nefast al umanismului antropocentric în pierderea treptată a valorilor Marii Tradiţii (prea des confundată cu tradiţionalismul conservator burghez) revine în scrisorile lui Vintilă: “…ceea ce gândim despre legătura omului cu divinitatea, în sensul în care gândeau oamenii privilegiaţi din romanic şi din gotic. Eu asum amândouă epocile, nu numai romanicul, pentru că goticul a fost stilul bisericii ecumenice, găsit odată pentru totdeauna şi trădat de renaştere din cauza influenţei detestabile pe care umaniştii au avut-o asupra unor papi lipsiţi de credinţă şi deci de gust şi de discernământ. Atunci a început căderea. Umaniste au fost deci şi revoluţia franceză, şi cea rusească, urmând fidel aceeaşi linie de îndepărtare a omului de Dumnezeu.”

A venit cu Olguţa, soţia lui, aici la Gallese, prin ’74-’75, când fierbea dizidenţa la ruşi. Soljeniţîn era arestat şi toţi ne aşteptam să fie deportat în Siberia. Vintilă, excitat la   maximum, făcea ipoteze năstruş-

nice. Când, pe neaşteptate, Moscova a anunţat expulzarea lui Soljeniţîn în Germania Federală, Vintilă nu putea să creadă şi îşi imagina că perfidia rusească era în stare să-l substituie pe scriitorul dizident cu o sosie, păcălind a nu ştiu câta oară Occidentul. Vorbea febril despre acceleraţia progresivă a istoriei sub ochii noştri, prevăzând în ultimele două decenii ale secolului evenimente şi schimbări inimaginabile, spectaculoase, care urmau să schimbe radical configuraţia politică a lumii. Avea o intuiţie imaginativă excepţională, fondată pe adânci cunoştinţe în domeniile gândirii ştiinţifice şi filozofice actuale. Puterea de expresie a scriitorului dă acestor intuiţii rezonanţa unor profeţii, care neliniştesc şi subjugă. Comentariile lui pătrund în realitate cu forţa unor faruri care despică ceaţa groasă ce învăluie civilizaţia noastră, făcând vizibile contururi şi situaţii inaccesibile ochiului obişnuit. Pentru a scruta orizonturile acestui secol, a întreprins un turneu de conversaţii cu minţile cele mai reprezentative ale timpului nostru, pe care le-a publicat într-o carte, adevărată radiografie a   metamorfozei ideilor la acest sfârşit de mileniu. (“Viaggio ai centri della terra”, Roma, 1975).

L-am dus la Tuscania să vadă San Pietro şi Santa Maria, prodigii ale romanicului, cadru de paradis al filmelor lui Pasolini. Se bucura cu nestăpânire de copil, ca şi cum i le dăruiam şi deveneau numai ale lui. E o sărbătoare să le-arăţi cuiva care le primeşte fericit de asemenea întâmplare nemaipomenită în viaţa lui. Îţi dă fericirea de a putea dărui ceea ce nu-ţi aparţine. Scăpărau excepţiile în   comentariile lui, totdeauna inedite, cu har şi ironie adolescentă. Era de patru ori adolescent, căci se apropia de a patra aniversare a vârstei de optsprezece ani, vârstă la care sufletul lui se oprise. Cum să   nu te îndrăgosteşti de asemenea   întâlniri?

I-am arătat într-o seară mânăstirile Bucovinei, pe care nu le văzuse niciodată, fiind plecat dinainte de război din ţară. Trăia un timp pe care nu apucase să-l trăiască şi simţeam cum diapozitivele îşi făceau loc în creierul lui alături de întâmplările de zile mari ale vieţii. Le-a dus   cu el în Spania şi cred că mult timp

i-au hrănit memoria şi dorul de ţară.

Neastâmpărul exilului îi venea şi lui din inconsistenţa pământului de sub picioare pe care îl bătea umblând, din Spania la Paris, în Elveţia sau în Germania, în căutare de oameni şi de materiale pentru cărţile lui. Încercase şi el să pună rădăcini la temelia unei case în care să se simtă acasă, chiar dacă pe pământ străin. Cu un   an înainte îmi   scrisese: “Şi casa noastră de la mare e gata. A ieşit prea mică şi aş vrea să-i adaug două camere undeva pe deasupra. Vin de acolo. Pentru prima oară de când am plecat din Ţară, am o casă cu grădină, pot sta afară, adăpostit de arborii mei, pe care-i mângâi din când în când ca să crească mai bine. Pentru prima dată mă simt legat de un pământ, după pierderea celuilalt, deşi ştiu că această legătură nouă e o iluzie. Totuşi e poate mai bine, mai sănătos, să trăieşti din iluzii, din locuri alese şi nu obligate de destin. Grecia m-a încântat. Însă, în ziua în care, reîntorşi la Roma, mâncam cu soţia mea la un restaurant în faţa hotelului, sub un soare care cocea zidurile, am înţeles că nimic nu i se poate compara.   Roma e un timp uman complect şi compact, în timp ce Atena sau Parisul sau Florenţa, sau Londra, sunt fragmente…”

După ce venise la Gallese cu Olguţa, îmi scria mereu că ar vrea să se întoarcă. Cred că Italia îl atrăgea mai mult chiar decât Spania, unde trăia de atâţia ani, dar care, în vâltoarea “democratizării”, simţea că începe să-i fugă de sub picioare. În exilul lui, îşi găsise acolo un loc mai ferit de uraganele pustiitoare ale veacului, pentru a-şi înfiripa cu scrisul rădăcinile pe care le dorea înfipte în cer. Ca orice exilat solitar, rămas dincolo de hotarul tocmelilor cu puterile pământeşti, nu recunoştea decât o singură autoritate: visul. “Călătoriile făcute în anul care a trecut între noi (îmi scria în primăvara lui 1975) m-au schimbat simţitor, deşi, probabil, schimbările, sau ceea ce noi numim schimbări, sunt înscrise în noi dinainte de a ne naşte. Ca floarea de lotus, existăm, cu precizie perfectă, încă din germen. Mă mângâie gândul între atâtea urâţenii şi hidoşenii, că odată şi odată, înainte chiar de a fi început a trăi, am fost ca o floare de lotus închisă în propria ei perfecţiune de sâmbure nedeschis, dar întrupat în propria lui înfăptuire. Floarea de lotus ar putea fi simbolul heraldic al futurologiei, dacă futurologia ar însemna ceva, adică dacă ar fi demnă de a fi simbolizată. Toate disciplinele prin care am trecut în ultimul timp, de la fizică până la parapsihologie, m-au decepţionat într-un fel. Rămân deplin credincios numai literaturii. Până când? Nu există ceva deasupra ei? Cred că da. Vom vorbi de asta. Mă gândesc într-una la Pascal şi la sublima lui renunţare. Însă cine mai are azi asemenea forţă?   În aceeaşi scrisoare reînnoia dorinţa de a reveni curând în Italia. “S-ar putea să ne vedem şi la vară, pe care am vrea să o petrecem călătorind prin Toscana şi Veneto. Tot august, dacă va fi posibil, vreau să spun dacă lumea, până atunci, nu va înnebuni de tot. Mi-e teamă de o sincopă generală, de o cădere bruscă în nebunia sângeroasă care ne apucă, nu ca pe păsări, de vreo două ori pe secol. Numai un fel de minune amestecată cu spaimă ne mai poate salva de data asta.” Iar în post-scriptum adăugase: “Ce se întâmplă în Vietnam e zguduitor (era perioada evacuării Vietnamului şi a exodului celor care fugeau cu ambarcaţiuni improvizate). Şi nu intervine nimeni. Cum putem suporta atâta injustiţie şi atâta durere? Niciodată n-am suferit atâta, alături de nişte oameni atât de îndepărtaţi, atât de frăţeşte aproape.”

Ne vedeam destul de rar. Prinşi amândoi, fiecare în chilia lui, de un fel de frenezie pe loc, de explorare febrilă a lumii de la înălţimea solitară a unui catarg, el la masa de scris, eu în atelier, nu ieşeam în cotidian, în “actualitate”, cum spunea el, decât constrânşi de împrejurări. De fapt ne vedeam prin scrisori, ne uitam unul la altul când ridicam ochii de pe hârtie pentru a confirma că ne-am înţeles. Îmi scria prin ’76: “Mi-e foarte dor de voi şi statul nostru de vorbă. Cred că în oribila constelaţie a lumii actuale, cu umbrele ei întinse către un fel de univers ultim, suntem printre puţinii care au ştiut să scape de actualitate, de spiritul timpului, cum spune Jung, fiecare pe drumul lui, care e de fapt unul singur.”

În acest dublu exil, politic şi existenţial, adică în raport cu ţara ocupată, dar şi faţă de condiţia umană în civilizaţia actuală, faptul însuşi că Vintilă Horia exista dădea ereziei mele un sens de normalitate. A fi împotriva stângii care a netezit calea comunismului real şi, în acelaşi timp împotriva materialismului de dreapta, răspunzător de involuţia etică a capitalismului, nu putea fi acceptabil în societatea occidentală a anilor ’70. Nici eu, nici Vintilă nu ne încadram în schemele stabilite de putere şi de cultura oficială din Est sau din Vest, indezirabili şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Trăim în secolul totalitarismelor, unde adevărul se află în libertate provizorie, ca toţi cei care încearcă să se apropie de el. Moartea civilă îi pândeşte pe toţi cei care nu respectă regulile jocului. Poate să pară paradoxal, dar singurii care se bucură de imunitate, o imunitate clandestină bineînţeles, sunt exilaţii. Cei care au pierdut prea mult pentru a mai avea ceva important de pierdut. Nu o dată cărţile lui Vintilă Horia au gravitat în jurul acestei idei. Era de fapt tema vieţii lui, centrul existenţial al dramei înstrăinării, a exilului politic forţat sau voluntar (dacă există cu adevărat o diferenţă între ele), dar şi a exilului interior, poate cel mai greu de îndurat, fiind o condamnare în cotidian, în timpul efectiv al existenţei.

Cu aproape doisprezece ani înainte de apariţia acelei cărţi pe care îndrăznesc să o numesc de excepţie în acest final de secol, intitulată “Persécutez Boèce”, Vintilă mi-o anunţa într-o scrisoare : “Eu sunt acum mai liniştit, căci mi-a apărut Introducerea la Literatura Contemporană, o carte de peste 500 de pagini, şi, ca să mă odihnesc după imensul efort (e o carte   la care lucrez de zece ani şi pe care am redacta-

t-o în cinci luni),   am început un roman care se petrece în Bărăgan, într-o pustietate care pare absolută, la care a fost condamnat eroul cărţii – aşa cum se condamna lumea când ieşea din închisoare, prin 1960 – şi care e, în fond, o variată şi curioasă bogăţie de peisagii, oameni şi tot felul de nebănuite realităţi fundamentale. În aşa fel, încât eroul meu, care se cheamă Ion Aldea (în faza finală va deveni Toma Singuran), capătă prin acest contact un nou aspect interior, se îmbogăţeşte, aşa încât condamnarea se transformă într-o îmbogăţire şi perfecţionare. Vreau să spun cu asta că nu e bine să fii condamnat de comunişti la închisoare şi Bărăgan. Ci că viaţa însăşi e o condamnare, cel puţin în aparenţă, şi că suferinţa şi umilinţele din veac se pot transforma într-un drum de perfecţiune spre altceva. Romanul mă pasionează, cu atât mai mult cu cât cel care l-a precedat în cocioabă pe Ion Aldea (Toma Singuran), a fost un om de ştiinţă, condamnat şi el la Bărăgan, şi care lasă ascuns undeva un manuscris pe care eroul meu îl descoperă,   îl copiază şi cunoaşte prin revelaţia principiilor fundamentale ale noii ştiinţe, adevărul despre lucrurile vizibile şi invizibile. Astfel manuscrisul, simbol al culturii achiziţionate, fără de care viitorul nu e posibil, se transformă şi el în introducere la perfecţiune.

Acţiunea e foarte variată, deşi un mijloc de Bărăgan pare a fi tot atât de monoton ca o bucată de gheaţă, însă nu e aşa. O adevărată lume plină îl primeşte pe Ion Aldea (…) în sânul ei şi-i dă socoteală de bogăţia fără margini a universului. Astfel încât suferinţă, moarte, peisaj abstract, tortură, foame, umilinţă se îmbină cu căderea în politic ca să reveleze faţa cealaltă a lumii: adevărul dincolo de istoria prefabricată. Mersul prin suferinţă devine astfel un mers iniţiatic. Nu e astfel mersul tău, al meu, şi al colegilor noştri de generaţie? Cartea se numeşte “Nuit et aprés demaine” (titlu final “Persécutez Boèce”). Sper   să o termin prin mai.   Aş scri-o din-

tr-un condei într-o lună, dacă aş fi mai liber. Niciodată nu m-a încântat astfel un manuscris abia început.”

Cartea avea să   apară peste mulţi ani, în 1987,

n-am ştiut niciodată de ce. Ştiam doar că suporta din ce în ce mai greu alunecarea în haos a lumii contemporane, şi mai ales a Spaniei, pe care o prevăzuse. Precipitarea evenimentelor politice în Europa, în ciuda euforiei jurnalistice, nu putea decât să-i confirme dureros previziunile. Trecerea de la dictatura franchistă la haosul unei democraţii totalitare devenise o temă acută a societăţii spaniole. În aprilie 1977 îmi scria: “Nu ţi-am mai scris de când mi-am dat seama că poşta italiană a intrat iar în descompunerea pornosocialistă care caracterizează timpul nostru. Dacă ai vedea ce e aici şi dacă ai şti cum a fost Spania acum câţiva ani, când trăia «tiranul», ţi-ai putea face o idee despre esenţa politică a lucrurilor. Trăim într-o lume de introvertiţi, nu numai sexuali, dar şi ideologici. De altfel cred că romanul, marele roman al secolului XX, nu e altceva decât istoria critică a acestei introversiuni. (Vezi «Ulisse» al lui Joyce, cu permanenta comparaţie între regele Ulisse, erou, înţelept, amant, protejat şi atacat de zei, şi noul Ulisse din Dublin, care le face pe toate pe dos şi pe care până şi zeii l-au uitat.) «Rebelul» lui Junger e singurul personagiu interesant al vremii noastre şi încerc să schiţez şi eu silueta în cartea pe care o scriu acuma şi pe care cine ştie când o voi putea termina. Păcat că nu stăm mai aproape ca să ne putem vedea mai des… Imaginea timpului e sinistră, din ce în ce mai, însă, cum spunea Nietzsche, în momentul în care vom atinge fundul nihilismului, va apare probabil superomul capabil să îndrepte traiectoria bietului om actual. Televiziunea mi se pare expresia cea mai fidelă a descompunerii şi a cretinizării, expresie a ceea ce Guénon numea «Le regne de la cantité»…Cheia timpului e în anumite romane şi în cărţile câtorva oameni de ştiinţă şi a câtorva esoterici. Zilele astea a fost aici Georges Mathieu, vechi prieten, cu care mă înţeleg foarte bine şi cu care am stat mult de vorbă.”

Abia apăreau şi îmi şi trimitea cărţile lui. Când am primit “Persécutez Boèce”, apărută la editura “L’Age de L’Homme” de la Lausanne, eram la pat cu febră mare. Aşa am putut-o citi aproape fără întrerupere, m-a zguduit, şi aşa, cu febra ajunsă la limită, am scris un comentariu spre publicare la “Cuvântul românesc” în Canada. O redau mai jos deoarece   consider această carte unul din documentele fundamentale ale acestui sfârşit de secol.

 

În loc de critică literară

 

PERSECUTAŢI-L PE BOETIUS

 

Scrisoare deschisă lui Vintilă Horia

 

Dragă Vintilă, am citit ultima dumitale carte, “Persecutaţi-l pe Boetius”, Ed. L’Age de L’Homme, Lausanne, 1987, şi îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc din adâncul fiinţei mele. Ca om şi ca Român. Cartea dumitale spală de pe obrazul chinuit al ţării încă una din murdăriile scuipate cu furie oarbă şi dispreţ de fiara comunistă: deportarea intelectualilor în Bărăgan după ani de temniţă distrugătoare. Metodă de exterminare ce atinge un grad de cruzime şi de cinism de o originalitate indiscutabilă în macabra istorie a represiunii politice. Dumneata speli această murdărie dovedind că deportările, în loc să strivească şi să alieneze, s-au transformat în adevărate bancuri de probă ale vitalităţii neamului, ascunsă din calea năvălitorilor în subteranele fiinţei sale. Conştiinţa Bărăganului, supravieţuind iadului exterminării planificate, s-a contopit cu conştiinţa ţării. Aşadar România nu a fost înfrântă. A fost cotropită, strivită sub copitele fiarei, desfigurată, dar nu înfrântă. Nu a îndurat ruşinea trădării şi s-a ascuns   în sufletul şi în conştiinţa acelor nenorociţi cărturari aruncaţi în temniţe şi apoi în pustiul Bărăganului. Aşa a supravieţuit conştiinţa ţării. Cartea dumitale e o mărturie a acestei supravieţuiri.

Citind aceste rânduri, tovarăşii scriitori de la Bucureşti, tovarăşii filozofi, profesori, umanişti, desigur “patrioţi” şi “buni Români”, vor spune:   ia te uită unde stătea conştiinţa României! În lăturile Canalului, în scursorile puşcăriilor, printre gunoaiele Bărăganului! E ridicol, tovarăşi! Mai ţine minte tovarăşul Mihai Beniuc de la cancelaria Uniunii Scriitorilor pe nenorociţii poeţi şi prozatori deţinuţi la Canal şi prin închisori? A uitat oare cum l-a exilat pe Lucian Blaga la Cluj, în mizerie, pentru crima de a fi gândit cum gândea? Regret că trebuie să-i amintesc cum la Budapesta, în 1957, a scăpat de furia mulţimii revoltate ascunzându-se într-un tanc sovietic care l-a salvat şi l-a trecut în rândurile “alor noştri”, şi cum, ori de câte ori retrăieşte acel moment,   îi vine să apese cu furie trăgaciul mitralierei ţintind în mulţimea de muncitori şi ţăcănind onomatopeic din gură: ta, ta, ta, ta, ta…cu ochii înroşiţi de patimă revoluţionară şi de Murfatlarul din pivniţele partidului. Cine îndrăzneşte să le vorbească lor de conştiinţă! Dumneata, Vintilă Horia, ai îndrăznit! Îţi strâng mâna şi îţi doresc viaţă lungă. Dumnezeu să te binecuvânteze.

Când Toma Singuran, eroul cărţii dumitale (44 de ani, ex-profesor de literatură la Universitatea din Bucureşti, arestat prin 1950 pentru ideile sale filozofice contrare materialismului istoric şi deţinut fără proces timp de zece ani prin diverse închisori) fu debarcat de miliţian într-o gară pierdută din Bărăgan, se simţea pentru prima oară un om liber. Putea să se ducă unde vrea şi să facă ce vrea, cu câteva excepţii: nu avea voie să scrie scrisori, să comunice în vreun fel cu alţii, să treacă Dunărea în Dobrogea, să se îndepărteze de noul domiciliu şi, mai ales, nu putea să se stabilească în nici un sat sau oraş din regiune, cu obligaţia de a se prezenta la miliţia din Balta Albă în fiecare lună, în afară de iarnă. Cu doar o cutie de chibrituri în buzunar, fără ceas şi bani, trebuia să-şi înceapă noua viaţă de om liber apucând-o prin câmpie spre Est, după sfatul prietenesc al miliţianului. Aşa începea în genere deportarea deţinuţilor fără proces în Bărăgan, spre binele lor şi al maselor muncitoare. Erau cetăţeni “în afara legii, dar sub ochiul legii”, cum spui dumneata. În perfect acord cu drepturile omului stipulate de ONU, la care România aderase spontan şi cu convingere. Totul se desfăşura într-o discreţie totală, dat fiind că aceste persoane, de fapt, nici nu existau. Chiar dacă unele informaţii reuşeau să ajungă în Occident, păreau atât de neverosimile încât erau imediat   respinse drept propagandă reacţionară. Ope-

raţia s-a desfăşurat   aşadar cu deplin   succes, timp de mulţi ani, până la eliberarea deţinuţilor la începutul anilor ‘60.

Dar Toma Singuran, fără să ştie, avea o   misiune. Teleghidat spre Est de miliţian, trebuia să găsească baraca improvizată în câmpie de Ştefan Diaconu (savant fizician de mai multe ori propus pentru premiul Nobel, arestat pentru a fi insultat pe ambasadorul sovietic ce vroia să-l folosească în scopuri propagandistice) şi de predecesorul său, baracă în care supravieţuise timp de mai mulţi ani. Toma era destinat să-i ia locul în baracă şi să descopere manuscrisul la care lucra. Când ajunge la baracă îl găseşte pe Diaconu fără viaţă, în faţa mesei de lucru în care se afla ultima filă a manuscrisului: un scurt mesaj neterminat ce rezuma ideile filozofice ale fizicianului, privind o eroare fundamentală în gândirea modernă, eroare care a dus şi continuă să ducă la tragice consecinţe. Deşi formulat în termeni puţin accesibili omului de litere, Toma Singuran intuieşte importanţa mesajului. Întreaga lui existenţă de “exilat în interior” se concentrează în căutarea şi descifrarea manuscrisului ascuns undeva în universul barăcii. Pe ultima filă, găsită pe masă,   Diaconu scrisese:

”… Caracterele complementare-ondulatoriu- corpuscular-etc. trebuie prin forţa lucrurilor să fie integrate în esenţa însăşi a fiinţei, împotriva credinţei generale care concede fiinţei un fals aspect de unitate omogenă. Trebuie deci, în acord cu principiile fizicii cuantice şi cu precedentele mele meditaţii, să se ajungă la   conceptul   unei   ontologii   a complemen-

tarului, mai puţin abuzivă în sens dialectic decât această posibilă metafizică a contradictoriului. Traducerea imediată a acestei noi ontologii în domeniile social şi politic ar trebui să ne permită acel salt mutaţional capabil de a ne ajuta să ieşim…”

Dragă Vintilă, îţi mărturisesc dificultatea mea, ca şi cea a eroului dumitale, la prima lectură a acestui mesaj. Când Toma Singuran descoperă manuscrisul, pe măsură ce înaintam împreună cu el în lectura unor fragmente esenţiale, mesajul a început să devină din ce în ce mai clar, reuşind până la urmă a-i descifra sensurile. Nu este doar un punct de vedere original, ci o concluzie logică obligată pentru cine înţelege necesitatea unui nou raport între descoperirile fizicii moderne şi gândirea contemporană. În laboratorul lui singuratic, azvârlit într-un ungher din pustiul Bărăganului, Toma Singuran trăieşte privilegiul unui timp nelimitat, pe care îl dedică meditaţiei, fără graba permanentă a celorlalţi sclavi din “câmpul muncii”, din oraşele şi satele României, şi fără teama de a fi denunţat pentru ideile lui eretice. Supravieţuirea fizică şi continuitatea spirituală, salvarea şi continuarea moştenirii lăsate de Ştefan Diaconu, punerea la adăpost de voracitatea miliţiei a preţiosului manuscris, copierea lui şi trimiterea unei copii în Occidentul liber constituiau sensul noii sale existenţe. Schimbul de generaţie continua în catacombele unei conştiinţe româneşti hulite de pleava intelectualilor vânduţi şi de indiferenţa noului miticism al mahalalei de partid.

Deşi apărută în limba franceză, această carte aparţine literaturii române. Gândită şi scrisă în Bărăganul Occidentului, într-un alt “exil interior”, ea scandează un timp al gândirii româneşti. Institutul de filozofie al partidului, în neputinţa lui de a steriliza mintea sănătoasă a unui popor înclinat în mod firesc spre o filozofie a propriului destin, a justificat şi a încurajat metoda exterminării prin mijloace administrative , ca deportarea genocidă în Câmpia Dunării, fără să bănuiască de a fi contribuit la fundarea unei Academii secrete a gândirii, care a continuat filonul atât de fertil al filozofiei româneşti dintre cele două războaie. Mi se strânge inima gândindu-mă că hârtia pe care se tipăresc cărţile exilului nostru vine din pădurile Alpilor sau ale Scandinaviei, în timp ce coala albă de celuloză carpatină a brazilor noştri e mânjită de maculatura moartă a filozofilor de partid.

Pentru a supravieţui, Toma Singuran face ceea ce trebuie să facă mulţi ţărani “liberi”, constrânşi de foame şi de o economie falimentară: sustrage porumb de pe ogoarele colectivizate, mere şi nuci din livezile nimănui. Coceni, crengi şi vreascuri îi asigură focul pentru mămăliga cotidiană, făcută cu mălai strivit cu piatra. Nu posedă nimic altceva, în schimb nu trebuie să-şi vândă timpul, pe care îl trăieşte cum vrea; în acest sens e mai liber decât cei înregimentaţi în cazărmile sistemului. Miliţia nu-l slăbeşte din ochi, poate să-i intre în baracă oricând, dar nopţile şi zilele înzăpezite sunt ale lui. Poate să scoată manuscrisul din ascunzătoare şi să-l   soarbă cuvânt cu cuvânt. Pentru

a-l face să mărturisească unde e ascuns manuscrisul, miliţianul îi întinde curse. Una dintre ele e Malvina Rareş, proprietara unei vechi case boereşti şi prizoniera securităţii,   care încearcă să o folosească drept nadă pentru seducerea deportaţilor şi trasul de limbă. Toma cade în braţele Malvinei, dar aceasta, tulburată de un sens adânc de solidaritate, renunţă la misiunea ei de a-i smulge secretul şi se întoarce învinsă, dar înnobilată în mâinile securităţii.

Ciobanul Alexandru, care se opreşte la el în drum cu turma spre locurile de iernat, are toate datele unui simbol ce exprimă fiinţa însăşi a neamului. “Am vorbit cu călugării – spune Alexandru – ei se roagă zi şi noapte pentru ca fiara să fie distrusă. Dar asta nu va fi mâine. Ea a prins rădăcini în sufletul nostru. Ne va fi greu să o smulgem. Distrusă de cine? (întreabă Toma). De Arhangheli şi de oştirile cereşti. Călugării au văzut aripi căzând din cer, ceea ce înseamnă că bătălia e în toi şi că îngerii sunt zguduiţi de fiară şi de hoardele ei. Dar ştiţi ce mi-au zis? Că drumul armatelor cereşti e presărat de înfrângeri, dar că îngerii ştiu să-şi vindece rănile şi să-şi repare săbiile, şi că vor avea o singură victorie, cea de pe urmă, când omul va fi liberat, pentru totdeauna.”

Fratele Calistrat de la mânăstirea Mitrana înfruntă zăpezile şi vine să-l anunţe că a doua zi e Crăciunul. Din cuvintele lui iese la iveală o altă trăsătură a sufletului românesc: ”În dreapta altarului din biserica mânăstirii e aprinsă mereu o lumânare. Ori de câte ori trecem prin faţa ei ne închinăm şi adesea ne rugăm, concentrându-ne asupra flăcării, pentru cei care fac rău oamenilor… Pentru cei care ne-au invadat, pentru cei care ne guvernează, pentru cei care nu sunt credincioşi. Există o legătură profundă între rău şi lipsa de credinţă.”

Miliţianul fără nume, împachetat în uniforma lui sovietică, burghez oportunist trecut în rândurile ocupantului, vrea să ştie ce gândeşte Toma Singuran, mai ales după ce s-a stabilit în baraca lui Ştefan Diaconu. Îl provoacă şi Toma se înfierbântă demonstrându-i contradicţia flagrantă existentă astăzi între tehnica spaţială adoptată de sovietici şi ideologia materialismului istoric ce stă la baza marxismului: “Ruşii au lansat sateliţi în spaţiu şi sunt pe punctul, împreună cu americanii, de a pătrunde în cosmos… Acest lucru a devenit posibil datorită unor principii de fizică cuantică pe care marxismul oficial le-a negat întotdeauna ca fiind contrare principiilor marxist-leniniste. Dar atunci, dacă teoriile lui Planck, Heisenberg şi Bohr nu sunt – conform marxismului – altceva decât nişte goale produse ale descompunerii capitaliste, pe baza căror idei , teorii şi principii (ruşii) au construit şi lansat maşinile lor în spaţiu?”

Pe miliţian nu-l impresionează logica. El reprezintă forţa inexorabilă a revoluţiei: ”Noi folosim tot ceea ce ne poate servi pentru a ne atinge scopul. Lenin ne-a dat voie de la început să o facem. Noi jucăm pe toate fronturile deodată. În ce scop?, întreabă Toma. Acela de a face să triumfe peste tot, pe această planetă şi pe toate celelalte, principiile marxist-leniniste. Dar acest lucru nu mai stă în picioare (replică Toma), s-a prăbuşit odată cu intrarea voastră în antideterminismul cuantic cu scopul de a-i depăşi pe americani în cursa spaţială. Victoria voastră a fost aşadar o înfrângere… Primul vostru sputnik i-a decapitat pe Marx, Engels şi Lenin cu o singură lovitură de spadă metafizică. – De ce spuneţi metafizică? – Pentru că noua fizică este o metafizică, legată de simbolica numerelor – particulele nu sunt decât simboluri metafizice, evenimente, mai degrabă, decât fragmente de spaţiu sau de materie – ea nu mai are nimic în comun cu ştiinţele materiei aşa cum erau concepute pe timpul profetului vostru acum un secol…- Noi suntem pe punctul de a cuceri lumea întreagă fără a ne schimba filozofia. Forţa noastră nu e o himeră. –Nu, ea este semnul cel mai evident al slăbiciunii voastre.”

Toma Singuran îşi dezvoltă teza în faţa miliţianului cu precizie, punând la baza căderii ideologiei marxiste “prejudecăţile raţionaliste” ale lui Hegel, după care raţionalul este egal cu realul. Prezumţia raţiunii de a schimba realul constituie ambiţia lui Marx de a transforma lumea. Toma o consideră un “silogism idealist” ascuns în spatele unei “iluzii burgheze”. Raţiunea nu poate schimba lumea, ea poate să o înţeleagă cel mult, să o iubească. – Dar voi nu iubiţi lumea, pentru că ea nu coincide cu schemele voastre… de aceea vă simţiţi obligaţi să recurgeţi la violenţă.” Miliţianul e tulburat, iritat. Ameninţă, apoi schimbă tonul. Îl întreabă brusc când a găsit manuscrisul. Toma neagă, dar îşi dă seama că miliţianul ştie. După plecarea lui rămâne gânditor, mai îndârjit decât înainte. “Nu vor găsi niciodată manuscrisul, îşi spuse, pot să-l şi arunc în foc, căci a pătruns adânc în mine, eu sunt manuscrisul. Ar trebui să mă ucidă pentru a neutraliza mesajul.”

Iubite prietene, dumneata ne înveţi odată mai mult că, pentru a atinge universalul, trebuie mai întâi să-ţi iubeşti şi să-ţi aperi rădăcinile. Scrisul dumitale nu e altceva decât o înnodare de rădăcini tăiate de secera exilului, a pribegiei. Dar exilul dumitale, ca şi al meu, nu a fost obligatoriu; a fost o alegere, iar rădăcinile le simţi mai ales când dor. Dar rădăcinile nu pleacă doar din pământul ţării, ele sunt înfipte mai adânc în fiinţă, în om, iar ca om nu te doare numai pierderea gliei tale, ci şi pierderea încrederii în înţelepciunea omului de azi. Căci ce sunt excesele ideologice caracteristice timpului nostru decât o cădere a înţelepciunii, o alienare în conştiinţa omului modern a măsurii ce susţine de fapt întreg echilibrul cosmic, a acelui “amor” prin care presocraticii explicau unitatea contrariilor ce asigurau armonia lumii? Când te-am cunoscut mi-am dat seama că aici stătea, în primul rând, nodul dureros al exilului în exil. De două ori exilaţi, asediaţi între două fronturi, hărţuiţi, persecutaţi de unii şi de alţii, ne încăpăţânăm să credem într-o întoarcere spre ceea ce speranţa noastră de mai bine o cheamă viitor. În ultima parte a cărţii condeiul dumitale se întoarce cu cincisprezece secole în urmă spre destinul ultimului mare filozof al antichităţii, Boetius, prizonierul lui Teodoric, regele ostrogoţilor. Principala sa operă, “De consolatione philosophiae”, scrisă în temniţă, conţine o idee senzaţională: “Platon şi Aristotel – mărturiseşte Boetius mesagerului ajuns la el pe ascuns – nu sunt adversari, aşa cum se afirmă de secole, ci formează un tot armonios ce explică complexitatea fiinţei noastre… Dimpotrivă, nu trebuie separaţi niciodată, căci realitatea ar deveni astfel ininteligibilă… Există două tendinţe în noi. Să ne lăsăm dominaţi de imaginaţie sau de raţiune. Ce suntem noi, reflexul cerului şi al ideilor eterne, cum afirmă Platon, sau reflexul pământului şi al vizibilului, cum susţine Aristotel? Ceea ce regret cu adevărat…e de a nu fi demonstrat   solidaritatea complementară care se degajă pentru mine din operele lor puse împreună…” În acest moment al lecturii, cititorul recunoaşte termenii prin care Ştefan Diaconu, filozof prizonier al ostrogoţilor, îşi exprimă ideea sa eretică: “Caracterele complementare…trebuie prin forţa lucrurilor să fie integrate în esenţa însăşi a fiinţei…” Căci altfel, aşa cum spune mai departe Boetius, “separarea lor va putea da naştere la radicalizări ce vor genera abuzuri…Excesul de platonism ar putea duce la erori cu teribile consecinţe, sub forma unora dintre cele mai reale şi totalitare utopii (cum să nu se gândească cititorul la macabra consecinţă bolşevică a utopiilor socialismului exaltat de ideea purificării societăţii umane, încoronată de asasinarea a peste o sută de milioane de fiinţe umane?), în timp ce un aristotelism exagerat şi solitar ar face din raţiune stăpâna lumii, dar într-un mod incomplect, cauză posibilă a unor invalidităţi de spirit şi de guvernare (cum s-ar putea explica mai simplu căderea în vidul raţiunii pe care o trăieşte epoca noastră?)…Aş fi vrut să convertesc raţiunea la creştinism dar politica m-a împiedicat… Cineva, într-o zi mai mult sau mai puţin apropiată, o va face în locul meu.” Profeţia eroului dumitale din partea finală a cărţii, acel Boetius închis în temniţa baptisteriului din Pavia, lasă deschisă poarta unei speranţe. Deocamdată asupra umanităţii s-a abătut flagelul celor două excese, cu consecinţele lor tragice, cu consensul puterii, cultura oficială a Occidentului de a ţine separate   cu forţa acele “caractere complemen-

tare”, care ar fi trebuit – cum spune Ştefan Diaconu – “prin forţa lucrurilor (adică în mod logic, natural) să fie integrate în esenţa însăşi a fiinţei.” Când folosesc termenul gândirea occidentală, nu mă refer global la toţi filozofii ci la tendinţele care au dominat, cu consensul puterii, cultura oficială a Occidentului în ultimele cinci secole. Mă opresc aici, invitând cititorul să caute cartea şi să o citească. Pentru mine e un exemplu admirabil de limbă românească scrisă… în franceză. Am citit-o a doua oară traducând: de sub coaja cuvintelor gallice ieşea la iveală miezul unui lexic român de o surprinzătoare simplitate şi frumuseţe. O proză care m-a fermecat întotdeauna, de la prima citire a lui “Dumnezeu s-a născut în exil”. Îţi doreşte sănătate şi te îmbrăţişează al dumitale,

 

Camilian Demetrescu

 

La scurt timp după publicare, Vintilă îmi scria: “Scrisoarea ta m-a bucurat tot atât de mult cât şi gândurile tale din articolul despre «Persécutez Boèce». E de altfel primul articol scris de un român despre cartea mea care, până acuma, a trecut pe sub nasul compatrioţilor mei fără ca nimeni să o fi remarcat. Noroc că aici, la Madrid, o profesoară de la Universitate îşi scrie teza de doctorat despre mine şi mă face să cred că totuşi mesajul meu literar, după mai bine de un sfert de secol, a atins şi inimi româneşti. E ciudat, nu? În timp ce în Ţară lumea îşi împrumută pe ascuns textele mele (scrisoarea e din 1988), în timp ce prin străinătăţi scap lumea de la sinucidere cu una sau alta   din cărţile mele, intelectualii români din exil mă snobează din vârf de nas. Retras în munţi, ca şi tine – eu numai de doi ani – poate că vina e şi a mea, pentru că nu mai apar nicăieri. Numai cu Parisul mai ţin legături destul de strânse, mai ales de anul trecut de când am publicat acolo trei cărţi (două sunt reeditări: «Dieu est né en exil» reapare şi ea în curând) iar la toamnă iese la lumină ultimul roman, scris aici, la ţară, intitulat «La clef des crepuscules» în care e vorba de El Greco şi de Rilke, la Toledo, un fel de vieţi paralele, carte pe care de abia aştept să o citeşti, pentru că e vorba în ea de un pictor. Tot anul trecut am scris şi am publicat aici, în limba spaniolă, «Un mormânt în cer», romanul lui El Greco, cred că una din cărţile mele cele mai reuşite, păcat că nu citeşti spaniola, pentru că sunt sigur că ai fi şi de astă dată una din puţinele minţi cu acces real la ea. Eu scriu pentru puţini, adică sunt un scriitor foarte cunoscut şi foarte puţin citit, aşa cum e bine să fii… La Paris va apare în curând o revistă Philosophia Perennis, legată de moştenirea filozofică a lui Blaga… precum şi «Eonul dogmatic» cu o prefaţă scrisă de mine, primul tom dintr-o colecţie dedicată în întregime editării lui Blaga în franceză. Poate că singurul gânditor în stare să salveze azi ce se mai poate salva în Occident…Scriu enorm şi nu am pur şi simplu cu cine să comentez ceea ce fac. Am terminat un volum de poezii în spaniolă, am scris mai bine de jumătate dintr-un «Journal de la fin du cycle» şi pregătesc o vastă trilogie de romane.”

În primăvara lui 1985, Vintilă ne telefonează că trece prin Roma şi vrea să ne vadă, dar nu are timp să vină la noi la ţară. Ne dăm întâlnire la Roma, într-un restaurant…românesc, de care, mirat, spunea că habar n-are. Într-adevăr, cum l-ar fi putut cunoaşte? Punctul de întâlnire era pe Gianicolo, colina romană de lângă Vatican. Chiar lângă parapetul imensei terase cu deschidere asupra Romei, parcasem camperul nostru care ne-a dus prin întreaga Europă. Am suit toţi cinci (eu, Mihaela, Vintilă şi cei doi băieţi ai noştri), masa era pregătită cu lumânări aprinse, am mâncat româneşte şi am vorbit la fel, cu un vin roşu de pe colinele Sabinei, ciocnind paharele şi urându-ne o întâlnire la fel, pe dealul Mitropoliei. Cupolele Romei, din Trastevere şi până departe spre Prenestina, ne aduceau aminte de cele o sută de biserici ale Bucureştiului (dinainte de dărâmările ctitorului de ruine). Cum ar fi putut să uite restaurantul românesc de pe Gianicolo… “Am şi acum în amintire – ne scria apoi Vintilă – şi cred că n-am s-o pierd niciodată, imaginea Romei la picioarele noastre văzută din miraculosul vostru vehicol care a făcut posibilă reîntâlnirea noastră şi situarea ei în vârful unui peisaj atât de simbolic.”

Romanul lui El Greco, pe care l-a meditat îndelung, l-a apropiat de pictură. Îmi scria revoltat: ”Zilele astea m-am gândit la tine, pentru că în mânăstirea de la Santo Domingo de Silos, de pe unde venea Sfântul Dominic, un pictor a făcut ceva pe o vastă pânză, în stil «suprarealist şi expresionist»(sic). Cum o fi asta? Reproducerea din ziar dă socoteală de oribilitatea picturii. Ce caută astfel de bazaconii într-o biserică? Şi totul a fost înfăptuit cu permisul unanim al celor 39 de călugări. Criza bisericii e cea mai gravă, şi nu ştiu cum are să iasă din ea. Eu am fost pe punctul, acum câţiva ani, să trec la catolicism, pentru că aveam încredere în puritatea de neclintit a pietrei lui Pietro, însă o rădăcină puternică m-a ţinut pe loc, aşa că am rămas ortodox împotriva voinţei mele, ca să zic aşa. Nici biserica de la noi nu-mi place şi mai ales nu-mi place colaboraţionismul ei bizantin şi înveterat. Simpatizez cu Monseniorul Lefebvre, însă, de fapt, nimic nu mă mai leagă de aspectele vizibile, nici chiar ale religiei. Oamenii pot fi răi chiar fiind creştini, chiar fiind preoţi, lucru care mă turbură profund.”

Nu avea prejudecăţi, nu era conservator în sensul academic, în revista sa Futuro Presente, de fapt o revistă de avangardă, publica cronici plastice şi reproduceri din arta cea mai modernă, dar serioasă, în afara obrăzniciei postartei sau a elucubraţiilor aşa-zis conceptuale. Credea în clasicismul permanentei înnoiri care este opusul gestului cultural de ruptură, pretins revoluţionar. Legătura cu ţara trecea prin scrisul lui în presa exilului, la care a colaborat cu devoţiune, în condiţiile unor publicaţii fatal neomogene ca nivel literar şi consistenţă de idei. Îmi scria în ’85: ”Sper să pot începe… o serie de evocări de mari prieteni care ne-au părăsit în ultimii ani, sub titlul «Suflete cu umbra pe pământ», la Cuvântul Românesc. S-a ţinut de cuvânt şi a început publicarea lor în revista citată, până în ultimul an al vieţii. Cu tristeţe continua: ”…Sunt destul de «cu aripile căzute», cum se spune în spaniolă, în ceea ce priveşte tema românească. Spaţiul nostru pare îngheţat şi fără nici o perspectivă de dezgheţ pentru moment (era în ’85). Lucrurile pe care mi le povestesc cei ce vin de acolo sunt îngrozitoare. Am din ce în ce mai mult impresia că la Yalta, sau mai târziu, s-a pus la cale un genocid românesc, pe care cei de la conducere, supuşi Moscovei, îl duc la capăt ca un plan bine socotit. Nu pot să-mi scot din cap această idee.”

De aproape 50 de ani ştirile care vin din ţară sunt exasperant de monotone, din ce în ce mai proaste. Nici acum, în 1993, la trei ani de la “schimbare”, nu

s-a oprit această alunecare în jos. Previziunile lui Vintilă Horia erau turburătoare, acum se adeveresc.

Apoi a venit cutremurul. Adică decembrie ’89. Nu l-am întâlnit în lunile următoare, dar, în timp ce trăiam evenimentele cu sufletul la gură, nu puteam să nu-i scriu o lungă scrisoare. În iunie 1990 m-am dus în ţară şi am nimerit tocmai în jalnicul şi paradoxalul iunie al mineriadei. Aflasem de la Paris că Vintilă trebuia să se ducă şi el, pentru a răspunde dorinţei unei edituri de a începe publicarea cărţilor sale în România. Nu s-a dus. Mi-a mărturisit în scrisoarea de răspuns: “Nu m-am dus de frică să nu mor de durere. În decembrie, eram la Vévey, când un prieten mi-a spus de cele ce se întâmplă în Ţară, am simţit cum mă ridic de la pământ şi aşa am stat timp de câteva luni, atârnat de ştiri, de scrisori, de veşti, de speranţă. Câteva luni după, dar mai ales de la alegeri şi de la 14 iunie, am coborât din nou pe pământ, bolnav, disperat, desamăgit.” Această scrisoare din septembrie ’90 nu mai era o simplă epistolă intimă, ci o adevărată declaraţie de conştiinţă. De aceea cred necesară transcrierea ei, aproape integrală:

“Am impresia, după ce am stat de vorbă cu multă lume venită din Ţară, după ce am primit sute de scrisori de acolo şi după ce am luat contact, prin cărţi şi reviste, cu literatura care se scrie acuma la noi, că nimeni nu s-a trezit încă. Somnul a fost prea lung şi coşmarul trăit prin el prea îngrozitor. Asta ar fi o scuză. Nu e o scuză, totuşi, imposibilitatea de trezire a intelectualilor. Tu ai dreptate. Influenţa lui Noica în acest sens a fost nefastă şi nu văd cum va fi înlocuită într-un viitor cât mai apropiat. Din kantismul lui nu putem extrage balsame pentru rănile noastre profund antiraţionaliste. Eu am scris odată un articol comentând cartea lui «Despărţirea de Goethe», pe care el mi-o trimisese, şi l-am atacat destul de crud. Mi-a transmis, după ce citise articolul meu, că se simte fericit că a fost comentat de cineva, chiar şi negativ. Îmi aduc aminte, ceea ce mă indignase în eseul lui era felul în care critica evul mediu, un fel foarte superficial, de gânditor căruia îi scăpase esenţialul, fundamentul   însuşi al culturii   europene.

N-am mai avut de atunci nici un contact. Nu e maestrul care ne trebuie în astfel de momente.

Teza mea, pe care o schiţez într-o carte minusculă, care sper să apară la Bucureşti înainte de Crăciun, «Ce-ţi doresc eu ţie… » , este că poporul român a dispărut. Nu cu totul, evident. A mai rămas din el o minoritate, astăzi anonimă, ocultă, inactivă la suprafaţa politică a Ţării, făcută din studenţi, poate că şi muncitori şi militari, mare parte din cei care aparţin Bisericii Unite, din două sau trei milioane de ţărani şi din acei intelectuali lucizi care nu iau parte la demenţa «democratică» postceauşistă. Restul, masa majoritară constituie un fel de etnie care vorbeşte prost româneşte, nu are alte veleităţi decât să mănânce mai bine şi să se integreze în consumism, luând astfel apărarea guvernului actual. Karl Marx, astfel, a fost înlocuit, la noi, de fraţii Marx. Dacă minoritatea românească nu învinge, atunci poporul român, în mai puţin de o jumătate de secol, dispare. Încrederea mea în acea minoritate este mare. Au existat la noi câteva zeci de mii de familii care şi-au crescut copiii în spirit tradiţional. Sunt cei care s-au jertfit în decembrie ’89 şi au ieşit mai târziu în Pieţele Libertăţii. Admirabili. Au venit mulţi să mă vadă, alţii mi-au scris din Piaţa Universităţii (eu m-am declarat «golan» prin Europa Liberă), pe alţii i-am întâlnit în Elveţia în martie trecut. Am rămas uluit. Gândesc exact ca noi, vorbesc o românească fără cusur, ştiu tot şi sunt dispuşi să moară pentru România, adică pentru ceva care nu mai e un ideal decât pentru această minoritate, foarte puternică în fond din punct de vedere spiritual. Ceilalţi sunt mulţi însă slabi, nestructuraţi decât în jurul unei pregândiri alimentare, există, nu sunt. Ataşamentul la Fiinţa românească nu-l au decât cei puţini. Ernst Jünger vorbea de un doi la sută, necesar pentru ca un popor să ştie despre viitor şi să-l facă posibil. La noi minoritatea esenţială depăşeşte zece la sută. În următorii douăzeci de ani, cei slabi şi mulţi vor fi eliminaţi de timp, iar ceilalţi, tot prin timp, vor ajunge la conducere. Dacă nu se întâmplă o catastrofă între timp. Un Cernobîl mai mare. (Ştii că Cernobîl în ruseşte înseamnă «pelin» şi că «steaua pelin» din Apocalips va cădea pe pământ şi va distruge o treime din ape, din pământuri şi din oameni? – Apocalips 8, 7-12) Lucrul s-a întâmplat deja, însă nimeni nu l-a ştiut înţelege. Războiul din Golf poate fi al doilea act al tragediei, un alt Cernobîl. (Incendiile apocaliptice ale puţurilor de petrol din Kuweit, nici acum stinse în întregime, o   dovedesc.) Steaua Pelin e lungă în cădere.”

Vorbind despre anumiţi intelectuali de astăzi “informaţi incomplet” îi defineşte “democraţi înainte de a fi români”… “Comedia e mare – continuă Vintilă în scrisoare – echilibrul de pe vremuri, care se stabilise pe o axă Eminescu-Caragiale, care însemna legătura între doi poli, unul pozitiv şi unul negativ, la fel de utili pentru ca sfera unei naţiuni să se învârtească cum trebuie în cosmosul istoric, a rămas văduvită de polul Eminescu, care nu mai este decât un literat, un poet de geniu discutat ca atare. Nimeni nu mai vede în el profetul, naţionalistul, gânditorul, tradiţionalistul. Poziţia lui anti-liberală nu prea mai place, «et pour cause». O generaţie strălucită se ridică… însă toţi sunt la fel de fascinaţi de un Occident liberal-capitalist care nu mai cântăreşte decât în măsura în care produce rock, tunuri, democraţie de stânga, ateism libertin şi alimente împachetate. Whisky and Sodoma… Public acuma în vreo douăzeci de reviste şi ziare. De la «22» nu mi s-a cerut niciodată colaborarea. Sunt considerat prea de dreapta, periculos pentru viitoarea alunecare în post-comunism, care nu înseamnă nimic altceva decât o Românie caricaturizată, neocaragialescă, anti-eminesciană. Trebuie neapărat să stăm de vorbă… Am scris trei volume de Jurnal în ultimii trei ani, unul în franceză, înainte de ’89, celelalte în română… Sper ca prin cărţile şi articolele mele să ajut la refacerea unui psihism profund bolnav, văduvit de spiritualitate, aruncat de comunişti la gunoiul istoriei. Şi Iov a păţit la fel, în alte împrejurări, însă în amândouă cazurile e vorba de o punere la încercare. De acum înainte mă concentrez pe problema unui voiaj la Roma.”

Acest voiaj, ultimul, avea să-l facă un an mai târziu, în ’91. Invitat la Rieti într-un juriu pentru un concurs de tineret, a traversat munţii Sabinei cu un taxi, pentru a ne întâlni aici, la Gallese. A fost o întâlnire doar de câteva ore, ne-am dus la biserica noastră romanică, afară din sat, aşezată ca pe plaiurile Bucovinei. O cunoştea din cataloage şi din descrieri, dar nu intrase niciodată în ea. A fost ca o hierofanie. L-am aşezat în absida arhaică, pe un scaun, l-am privit îndelung în timp ce îmi vorbea şi am încercat să-i desenez un portret. Îi descifram trăsăturile adolescente în care descopeream o voluptate spirituală aproape senzuală, a unui om care înainte de orice a iubit: cu patimă, cu exaltare, cu dor, cu resemnare, ca un amant al vieţii, profet cu nostalgii împlântate în tradiţii trecute şi viitoare. Portretul unui ucenic al Marii Tradiţii, inel de legătură al Ţării cu cerul, născut şi rămas în lanţul carpatin. Şi în timp ce se aprindea vorbind, creionul meu sugera pe hârtie ceva ca un nimb în jurul craniului acela care se chema Vintilă Horia şi în care încolţiseră, necruţătoare, tentaculele tumorii care avea să-i stingă, câteva luni mai târziu, lumina pe care i-o dăduse acel “Dumnezeu născut în exil”, Dumnezeul nefericitei “Dacia Felix” care i-a fost mamă şi logodnică în lunga pribegie a depărtării de leagănul naşterii şi al botezului. Îl implorasem să se ducă în ţară, să vorbească tinerilor, să aşeze în memoria lor arhetipurile posibilei Învieri a neamului, păstrate cu grijă şi cultivate în cultura diasporei, să le trimită sensul universalului pe care el, Vintilă Horia, l-a dat acestei culturi. Prieteni de la Paris l-au descurajat, sfătuindu-l la prudenţă sau la noncompromis cu puterea din ţară. Şi nu s-a dus. În ultima scrisoare îmi mărturisea:

“…În ţară m-am hotărât să nu mă duc atâta timp cât comuniştii vor continua să fie la putere. N-am încredere nici în ce mănâncă, darmite în ce scot pe gură. Nenorocirea la noi e în continuare, sub altă formă, însă pe acelaşi fond de genocid premeditat. Mi-a rămas pe undeva o fărâmă de speranţă, însă şi asta scade pe zi ce trece.   Sunt cumplit de abătut în faţa unei situaţii pe care nimeni, am impresia, nu are vreun interes să o modifice. Numai poporul român ar

putea-o face, însă e dezbinat şi trăieşte şi el hrănit de minciuna care-i vine de sus. E lume, închipuieşte-ţi, care merge   să se roage la mormântul   lui Ceauşes-

cu… Abia acum, cu primele ploi, am început să mă dezmeticesc din căldurile verii. După ce am plecat de la voi, ne-am întâlnit cu o Romă urâtă, deformată de zăpuşeală… A fost prima oară în viaţa mea când nu mi-a plăcut Roma. La întoarcere, abia sosit, mi-a fulgerat mintea într-o dimineaţă un titlu de carte şi, fără să fac planuri şi să stabilesc o campanie premergătoare, m-am pus pe scris. Un roman care se intitulează «Ce fel de om a fost   Ştefan». E vorba de Ştefan cel Mare, privit din mai multe perspective umane, altfel decât apare în cărţile de istorie, mai apropiat şi deci mai mare. Am scris cam o treime din carte, am revenit deci la limba română, pe care văd că o manipulez mai bine ca acum o jumătate de veac, deşi, mirabile dictu, n-am scris un roman pe româneşte din 1946, pe când eram la Assisi.   Îmi vin în minte cuvinte cronicăreşti pe care cred că în scris nu le-am utilizat niciodată, uneori trebuie să mă uit în dicţionar ca să mă conving că acel cuvânt există. În afară de această scriere, care-mi ocupă câteva ore în fiecare după-amiază şi care îmi consumă ultimele energii, n-am fost în stare să răspund la nici o scrisoare. De câteva zile plouă şi timpul s-a întomnit dintr-o dată, aşa încât îmi revin cu încetul la activităţile mele. Aurel (Răuţă,n.n.)   a fost şi el plecat, însă vom croi amândoi un plan de adunare de fonduri pentru Biblia ta, cât de curând. Ideea mi se pare minunată, aşa cum minunată mi s-a părut capela ta şi operele tale cele mai recente. Păcat că n-am avut timp să stăm mai mult de vorbă, însă a fost bine şi aşa, mai ales că trecuse atâta amar de timp între noi… Ce mă ţine viu pe picioare este cartea la care scriu.”

       Curând, când am aflat vestea căderii, n-am mai putut să-i scriu. Am notat în jurnalul meu: “De câte zile nu ştim nimic. Ne e frică să ştim. La Madrid, telefonul e mut, nu mai răspunde. Vintilă, omule drag, unde eşti? Dumnezeu să te aibă cu el. Te stingi departe şi noi suntem inerţi, nu ştim să alergăm înaintea ta, nu ştim să trăim esenţialul. Era esenţial să te căutăm. E oare destul să te gândim? Poate acum ai plecat din tine şi eşti mai singur decât înainte, doar tu şi Dumnezeu. Noi suntem un palid trecut, doar dragostea ne mai poate învia. Îţi voi scrie o scrisoare de dragoste, acolo. Mai bine te întâlneai cu Dumnezeu în Ţară. Oh, dacă   m-ai fi ascultat!“

* Din vol. Marilena Rotaru, Intoarcerea lui V.H. 2002

Advertisements