VulcEliadePlaton

Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-la-doi-discipoli-ai-lui-Nae-Ionescu// 35837 car./4615 cuv.

Isabela Vasilu-Scraba, Platon la foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Noica

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/

 

Motto „Discipolii lui Nae Ionescu (Vulcănescu, Eliade, etc.) au fost tineri foarte dotați. Dar închipuiți-vă că astfel de tineri ar fi rămas lângă Profesor 15-20 de ani cum a rămas Aristotel lângă Platon…Nae Ionescu era mereu cu fațete noi, sugestiv în permanență, ca un briliant cu multe fețe” (Vasile Băncilă, Efemeride naeionesciene, în „Manuscriptum”, 3-4/1998, p. 193).

 

Rezumat de idei: Platon considerat de Eliade printre orfico-pitagoricieni.. Intrupare și încarnație după Mircea Vulcănescu. Argumentul lui Nae Ionescu probând supremația creștinismului față de platonism. „Istorismul prin resemnare” și o carte despre inițiatorul Școlii trăiriste scrisă de un viitor martir al temnițelor comunisteși cenzurată în 1992. Strângerea în volum a interpretărilor lui Platon scrise de Noica în urmă cu trei decenii.

 

În cel de-al doilea volum de Istoria credințelor… Platon este prezentat de Mircea Eliade (1) la capitolul despre Orfeu și Pitagora. Hermeneutul religiilor întemeiază alegerea sa pe observația justă după care, pentru a explica participarea la divina lume a Ideilor (2) Platon și-a „apropriat anumite doctrine orfice și pitagoriciene privind soarta sufletului” (M.E.). Această inedită alegere nu a surprins mai mult decât a putut surprinde prezentarea creștinismului pornind de la convertirea lui Saul din Tars pe drumul Damascului.

Ambele au în comun prețuirea sufletului nemuritor, mai presus chiar decât viața pământească. În antichitatea greacă, Socrate (3) a fost cel care s-a preocupat prin excelență de îngrijirea sufletului. După Eliade, Platon a mers încă și mai departe decât maestrul său, tocmai datorită prețuirii spiritualității orfico-pitagoreice. In accepțiunea ei de „pregătire pentru moarte”, asemenea spiritualitate ar învăța din timp  sufletul ca, odată eliberat de corp, să se  mențină cât de mult posibil în lumea cea divină a Ideilor (cf. Mircea Eliade).

Despre creștinism, universitarul Max Scheller – audiat cam în aceiași vreme de Mircea Vulcănescu și de Hans Urs von Balthasar (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Osmoza spiritualității creștin-europene în cultura românească, în „Acolada”, nr.3/ 2021, p.12) spusese că este „o religie care face sfinți”. Insuși prigonitorul Saul, odată convertit la creștinism, a devenit Sfântul Apostol Pavel martirizat prin răstignire cu capul în jos, cum apare pictat de Sfântul Arsenie Boca în Biserica de la Drăgănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns).

Referindu-se la nominalismul modern care încearcă a degrada Ideea platonică în concept logic, filozoful Petre Țuțea spunea la un interviu că „Nae Ionescu nu l-a gândit logic pe Platon, ci metafizic” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie”, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ).

Dacă ar fi scris vreodată istoria creștinismului, filozoful Mircea Vulcănescu ar fi început foarte probabil cu problema întrupării și nu cu acea experiență cutremurătoare care l-a transformat pe Saul în Apostolul neamurilor.

La vremea terorii ideologice din comunism, unul din gândurile nepublicabile ale bătrânului filozof de la Păltiniș (4) suna în felul următor: „întruparea este centrul lumii noastre”. Prin caietele de însemnări preluate după moartea lui Noica de comunistul G. Liiceanu din camera de vreo 8 mp locuită de fostul deținut politic la Păltiniș se mai găsește o mărturisire deosebit de semnificativă.

Anume că el (Noica ) nu cunoaște „alt Divin decât pe Iisus Hristos. Iisus este Adevărul istoriei și Adevărul gândului speculativ”. Probabil că însemnarea o făcuse exasperat de repetata invocare a „divinului” în maculatura cu pretenții de filozofare a comuniștilor îndoctrinați din pruncie cu materialism marxist.

Despre tinerii comuniști care-l vizitau, C-tin. Noica, înregistrat pe ascuns de Securitate, spunea că citesc Platon și găsesc materialism marxist în filozoful grec (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești: Timp și eternitate, 2000, de V. Ciomoș, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/ ) .

În tinerețea lui Noica, atunci când s-a pus problema “tendințelor spirituale ale tinerei generații românești” cu prilejul unuia dintre simpozioanele Asociației „Criterion”, filozoful Mircea Vulcănescu (martirizat în închisorile politice cu care mercenarii ocupantului sovietic au împânzit România -transformată în „gubernie penitenciară” cum scrisese Virgil Ierunca) s-a recunoscut pe sine ca trăind în duhul ortodoxiei.

Cumva în prelungirea filozofiei maestrului său (5), – nu altul decât Profesorul Nae Ionescu la care Mircea Eliade fusese asistent (6) -, problema întrupării îi părea lui M. Vulcănescu a atrage și ea după sine acea deosebire dintre gândirea apuseană și cea a europenilor din răsărit.

Modul de gîndire apusean, în problema individuației, valorizează “adausul”, pe când cel răsăritean (creștin ortodox) valorizează “micșorarea”.

In ultimul caz individuația ar rezulta dintr-o operație de “limitare”. Mircea Vulcănescu precizează că în ortodoxie se vorbește de întrupare, ceea ce dă impresia, „dar  nu este același lucru cu încarnarea”.

Acest trăirist  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului) de școală naeionesciană observă că prin “trup” răsăritenii înțeleg o “materie individuată nu prin altă substanță, ci printr-o operație proprie de limitare, printr-o «formă» trupească care-i susține limitele”.

Asemenea mărginire a substratului spiritual, presupune o scădere, și nu un adaos de ființă. Fin cunoscător al aristotelismului prezentat de neo-tomiștii audiați în Franța, Vulcănescu precizează că în opoziția dintre spirit și materie, gîndirea creștină occidentală ar accentua (pe linie aristotelică) asupra distincției dintre două existențe neindividuale (de-o parte spiritul, de alta materia) care-și capătă -prin unirea lor – individualitatea.

Apusenii vorbesc despre incarnație. După filozoful (ucis prin bestiale torturări în temnița Aiudului) incarnația, trecerea de la nevăzut la văzut, înseamnă, “măcar prin senzație” (M.V.), un adaos de ființă: prin unirea spiritului cu carnea, spiritul își adaugă trup. Așadar neființa cărnii este concepută de occidentali ca ceva pozitiv.

Deși moda sublinierii deosebirilor dintre vestul și estul Europei a cam trecut, interesante rămân argumentările, fiindcă ele ne vorbesc azi de subtilitatea unei școli de gândire (7) fără egal în istoria noastră culturală.

La un seminar cu Nae Ionescu, studentul Mircea Vulcănescu spusese că Platon poate fi socotit optimist, pentru că la filozoful grec Binele și Suprema existență sînt totuna. Profesorul Nae Ionescu i-a răsturnat cu ușurință argumentarea, pentru că studentul, prin presupoziția sa privitoare la Platon amestecase indistinct lumea sensibilă, fenomenală, cu lumea noumenată. Inițiatorul Școlii trăiriste a invocat atunci  imposibilitatea identificării Binelui cu existența la nivelul lumii fenomenale.

Superioritatea creștinismului, a adăugat metafizicianul Nae Ionescu, s-ar vădi tocmai din considerarea Binelui ca existând prin existența deplină și reală a lui Cristos-Dumnezeul întrupat (8).

În sesiunea din primul an de studenție (1921-1922), când la examen Mircea Vulcănescu a preluat necritic părerea mult vehiculată după care filosoful grec ar fi fost idealist, profesorul Nae Ionescu (împrumutând ceva din maieutica lui Socrate), prin întrebări succesive, l-a făcut să recunoască realismul filozofiei lui Platon. Fiindcă un sistem în care Ideile sunt adevăratele existențe nu poate fi socotit idealist. Mai ales când materia este numită de Platon “me on”, non existență (vezi Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu – așa cum l-am cunoscut, București, 1992; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, în „Acolada”, nr.10 / 2020, p. 12).

Vasile Băncilă notase cu obiectivitate că „niciodată, dar niciodată, Nae Ionescu nu era intimidat sau pus în încurcătură, era liniștit și sigur, cu ceva fluid, ca omul care-și cunoaște resursele și puterea de replică (îl întrecea și pe Nicolae Iorga din acest punct de vedere” (Vasile Băncilă în rev. „Manuscriptum”, București, Nr. 3-4/ 112-113,1998,  p. 190).

Pe 29 ianuarie 1971 Mircea Eliade i-a vorbit lui Adrian Păunescu despre Nae Ionescu. La publicarea interviului, renumitul savant a constatat că pasajul despre Nae Ionescu lipsește. Fapt care l-a determinat să publice convorbirea avută la Chicago în ianuarie 1971 într-o revistă a exilaților români de la Paris. In zilele noastre însă, nostalgicii comunismului au avut grijă ca pe internet să nu poată fi citită decât varianta mutilată de cenzura statului polițenesc.

„Dupa aflarea cenzurării interviului său luat de Păunescu, Mircea Eliade a oftat și a repetat, ca de fiecare dată când era întrebat [despre Profesorul al cărui asistent fusese]  că l-a iubit enorm pe mentorul lui, Nae Ionescu. Referitor la Adrian Păunescu a spus cu o voce stinsă că “este o persoană inteligentă și un poet valoros”. După care m-a rugat [pe mine, Stelian Pleșoiu] să-i iau toate cărțile lui Păunescu la mine acasă. Inclusiv cele care soseau mereu din Romania, din partea bardului” (cf. ing. Stelian Pleșoiu, e-mail din 14 noiembrie 2016).

Scriind în anii patruzeci monografia despre Nae Ionescu, filozoful Mircea Vulcănescu a cântărit în minte cele două aspecte ale platonismului ce-i fuseseră piatră de poticnire în anii studenției. S-a gândit la “pesimismul” unei gîndiri în care omului nu-i este permisă decât participarea la ceea ce există cu adevărat (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999).

Al doilea aspect, legat de realismul sistemului platonician (pentru care lumea senzației era părelnicie, iar existență nu avea decât lumea noumenală a Ideilor) i-a dat impresia că ar fi oarecum “subminat” de presupoziția (“pesimistă”) privitoare la participare. In contrast cu opiniile Profesorului său, discipolul Mircea Vulcănescu a constatat “afundarea” filosofului grec în lumea fenomenală pe care o vroia mai bine legiuită. Altfel spus, “căderea în sensibilitate” a bătrânului filosof pe care sfârșitul l-a prins scriind Legile.

În cartea despre faimosul Nae Ionescu pe care a redactat-o în timpul războiului pentru redobândirea Bucovinei de Nord și a Basarabiei cotropite de Stalin, trăiristul Mircea Vulcănescu observase pe bună dreptate că discuțiile cu Nae Ionescu “legau, dar nu rodeau, ca și pomii, decât când le venea rândul” (Nae Ionescu – așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 32).

Pentru discipolul care urma să fie lichidat (9) de „teroarea istoriei” (după cunoscuta expresie a lui Mircea Eliade), “căderea în sensibilitate”, reprezenta chiar poziția pe care o reflectă istorismul prin resemnare, încercarea de a face maximum de bine în lumea din jur (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir in singurătatea gândului, Slobozia, 2004).

Desigur, nu se poate presupune că Platon a încetat la bătrânețe să creadă în adevărata existență a Binelui absolut, mai presus decât orice bine din lumea simțurilor. La mijloc nu a fost o abandonare a ierarhiei valorilor, ci, ca să spunem așa, o “sacrificare” urmată de resemnarea de a te pune în slujba cetății.

Preocuparea cu problemele concrete de guvernare a însemnat, foarte probabil, prețul pe care Platon era convins că trebuie să-l plătească cei care știu celor care n-ajung niciodată să afle adevărul. O dovadă în acest sens o găsim în dialogul POLITEIA, – tradus prima oară în interbelic cu titlul Statul (10) si a doua oară în comunism cu titlul Republica –, unde Platon scrie și despre reacția de împotrivire a adevăraților filozofi care se nu se lasă prea ușor convinși de cei din jur să se ocupe de problemele cetății.

Ocupându-se de astfel de lucruri, ei “se jertfesc”, impunându-și conștient o “mutilare” în avânturile lor spre cele mai înalte valori.

De aici sensul de „resemnare” al căderii lor în istorie și prăpastia ce desparte această atitudine lipsită de comoditate de “scepticismul deghizat”, sau de ipocrizia profitorilor comozi, dispuși la compromisuri înjositoare “sub masca resemnării” (M. Vulcănescu).

Fără a nega supremația valorilor spirituale, istorismul resemnării va recunoaște negreșit “caracterul derivat” al preocupărilor legate de viața de zi cu zi. Ancorarea în concret nu este scutită însă de riscul înrobirii în sfera preocupărilor de caracter derivat.

In conferința sa din 8 februarie 1933 (publicată în “Dreapta” din 23 martie 1933), Mircea Vulcănescu evidențiase că  “pierderea în lume, acceptarea acelui politique d’abord în faptă, poate să atragă renunțarea la primatul de drept al spiritualității” (vezi Mircea Vulcănescu, Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generații).

Ioan Ioanolide își amintește cum la Aiud îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot el scrie că M. Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la Jilava. Revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis” (vezi Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307).

Înteresantă este astăzi mai ales istoria spirituală a celor care alcătuiau pe atunci tânăra generație și care au devenit fie martiri ai temnițelor comuniste (precum însuși Vulcănescu, Sandu Tudor, dr. Nicolae Roșu, și mulți alții), fie mari personalității ale culturii românești și universale ca Mircea Eliade, Vintilă Horia, Cioran, Eugen Ionescu, etc.), cu toții “redescoperiți” de mediul academic românesc după încetarea mutilării culturale impusă de teroarea cenzurii ideologice comuniste, cum „redescoperit” așteaptă încă să fie și marginalizatul Noica.

După mai bine de trei decenii de la moartea lui Constantin Noica, – trăirist scăpat cu viață după cei șase ani de temniță politică făcută pentru „vina” de a da spre publicare un manuscris despre Hegel -, i-au fost strânse în volum și publicate de Humanitas interpretările la dialogurile platonice pe care cenzura comunistă i le-a publicat cu mare greutate.

La Târgul Gaudeamus din 2019, îngrijitorul volumului alcătuit din comentarii platonice a vrut să-l citeze pe Noica, fără a-și da seama că deosebirea dintre EXACTITATE si ADEVĂR,  sau adevăr cu și fără exactitate, Noica a preluat-o de la inițiatorul Școlii Trăiriste. Tot atunci el a mai făcut eroarea de a crede că distincția dintre transcendental si transcendent ar fi fost a lui Noica. Or, ea provine din criticismul kantian, transcendentalul trimițând la condițiile de posibilitate ale unei experiențe în genere. Din păcate, lipsa OPERELOR COMPLETE ale lui Noica face necunoscute studiile dedicate lui Kant de tanărul Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul ne-editării operelor complete ale lui Noica, sau, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).

Îngrijitorul volumului de comentarii noiciene la dialogurile platonice a invocat și o altă idee (foarte puțin noiciană) despre care nu aflase că provine din antichitatea greacă. Cu stilul său inconfundabil, Constantin Noica scrisese că omul, după atâtea și atâtea secole, încă n-a învățat „să moară”.  Fără să știe că spusa lui Noica echivalează cu invocarea perenității filozofiei, ideea îi reținuse atenția prin surprinzătoarea întârziere detaliată cu grijă de filozoful retras la Păltiniș.

Deși absolvent de filozofie, credința vechilor greci (după care filozofia era „pregătire pt moarte”) îi era complet străină. Tot cu prilejul lansării volumului el a repetat neadevărul mult vehiculat cu „lipsa concurenței”. Concurență care, de fapt, n-a lipsit nici măcar în perioada dictaturii comuniste. Fiindcă în anii șaptezeci, după un număr de 13 referate favorabile,  filozofului Anton Dumitriu cenzura a acceptat să-i publice „Philosophia mirabilis”, carte ulterior premiată, urmată de alte volume tratând despre filozofia din antichitate. Tot în acei ani lui Alexandru Posescu i-a apărut eruditul său volum despre Platon. Pe de altă parte, comentariile la dialogurile platonice scrise de Ștefan Bezdechi și de alți eminenți eleniști traducători ai filozofului grec nu erau dosite la Fondul Special al Bibliotecii Academiei și puteau fi cu ușurință consultate.

E drept că foștii ideologi comuniști pe post de profesori la Facultatea de filozofie au preferat și după 1990 să peroreze despre „lipsa concurenței” mergând pe linia GANDIRII INTERZISE în perioada 1945-1989 (vezi volumul cu acest titlu coordonat de fostul deținut politic Paul Caravia, București, 2000). Printre scrierile cenzurate la vremea terorii gândirii unice se află și excelentele traduceri si comentarii ale lui Platon dinainte de ocuparea țării de armata sovietică. In cripto-comunismul de după împușcarea Ceaușeștilor piața de carte a fost inundată cu Platon-ul „materialist”al perioadei comuniste spre a da falsa impresie că doar tinerii comuniști îndemnați de Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața si opera lui Noica, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-viata-opera.pdf ) s-au îndeletnicit cu filozofia greacă, filtrată de ei prin sita ideologiei obligatorii. Chiar Constantin Noica, înregistrat prin pereții camerei sale microfonizate, spusese că vizitatorii lui citesc Platon și găsesc materialism marxist în filozoful grec.

 

Note și comentarii marginale

 

  1. vezi Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idees religieuses, lucrare premiată de Academia Franceză, apărută la Payot, Paris în 3 volume, 1976; 1978 și 1984, 491+519+361p.; premiată în America a fost The Encyclopedia of Religions apărută sub coordonarea lui Eliade (General Editor) în 16 volume la Macmillan, New York, 1987; lucrarea tradusă si tipărită recent de Jacabook (Milano) în vreo 16 volume poartă titlul general „I dizionari di Mircea Eliade” (de ex. „Dizionario delle religione del Sudamerica”, sau „Dizionario dell’Estremo Oriente”, 35 euro„Dizionario dell’Induismo”, 35 euro, etc. Doar compilația lui I.P. Culianu după texte eliadești (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ) tipărită la Paris cu titlul Mircea Eliade, Dictionnaire de religions (1990) si editată acum la Milano în italiană este la un preț mai scăzut, de 25 de euro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, pp. 4254-4255).

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999; https://www.academia.edu/27127478/Isabela_Vasiliu-Scraba_SOMETHING_ABOUT_PARTAKING_THROUGH_THE_RELATION_OF_DEPENDENCE_BUT_ALSO_ABOUT_TRANSLATIONS_FROM_PLATO . Volumul i-a părut „o mică bijuterie” universitarului Stan M. Popescu/ Ovidiu Găină care vorbește despre Vintilă Horia în filmul Marilenei Rotaru. Universitarul argentinian amintește de elogierea lui Vintilă Horia venită din partea unui laureat al Premiului Nobel pentru fizică: Heisenberg, care împărtășea parerea lui Camilian Demerescu despre RUSINEA scandalului Goncourt. Intervenția directorului Institutului de Psihologie Industrială (cf. Enciclopedia Români în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, pp. 299-300) este în filmul despre Vintilă Horia postat pe youtube de la minutul 1:o7:39 pana la 1: 13:19.

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Noblețea unei aventuri hermenutice. A. Dragomir despre cel mai înțelept atenian”, în vol.: Propedeutică la eternitate. Alexandru ragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004, pp. 130-138; https://www.academia.edu/25694732/Propedeutica_la_eternitate .

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei „Noica” de la Păltiniș; http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/ .

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .

 

  1. Filozoful Nae Ionescu, de o rară inteligență, a avut capacitatea de a-l aprecia pe sclipitorul tânăr care a fost Mircea Eliade, luându-l drept asistent. Oficialii culturii comuniste și post-comuniste n-au știut cum să-l „desființeze” pe Nae Ionescu, ignorat cu totul de invățământul așa-zis „filozofic”. In aplauzele editorului care n-a îmbogățit prin nicio lucrare originală filozofia românească, pentru că nu s-a lăsat de filozofie văzând că nu-l înțelege pe Kant (cf. Noica citat în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/ ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi  plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici ; 

https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs_plagiatorulpata5/ ), a apărut în 2010 la Humanitas o lucrare în care Liviu Bordaș reîncălzește unui sos sleit încă din 1995, fără a aduce nici un argument în plus față de cele expuse de mine cu cinsprezece ani înaintea lui (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Nae Ionescu –E. Underhill, Ed. Fundației Ionel Perlea, 1995; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/). „Originală” (cu ghilimelele de rigoare) a fost doar împingerea mai în față a criticului literar George Călinescu, lipsit complet de vocație filozofică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Contra factum non valet argumentum” , sau, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992;  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ ). Cu privire la cenzurarea filozofului Nae Ionescu din interviul lui Mircea Eliade, ne pare utilă menționarea pasajului următor în care un român de origine evreiască (Pavel Câmpeanu) descrie nivelul de unde proveneau deciziile statului totalitar comunist: „Centrul de decizie…aparținea secției ideologice a Comitetului Central al Partidului Comunist…în care…nu a pătruns până la mijlocul anilor optzeci nici un etnic român” (cf. Pavel Câmpeanu, în rev. „22”, nr, 9/ 2001, citat de Ion Varlam în Pseudo-România, Ed. Vog, București, 2004, p. IX). Decenii la rând cei care i-au deschis filozofului Noica porțile închisorii (trioul de staliniști Zigu Ornea-Pavel Apostol-Ion Ianoși, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei „Noica” de la Păltiniș; http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/) au ținut să umple capetele necunoscătorilor cu acuzația falsă „că Nae își copia cursurile” (vezi Vasile Băncilă, în rev. „Manuscriptum”, Anul XXIX, nr. 3-4/ 1998, p. 189).

 

  1. Filozoful Noica a negat așa-zisa „Școală de la Păltiniș” prin care vizitatorii A. Cornea și G. Liiceanu – care-l citeau pe Platon și găseau în el gândire marxistă, apud. Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub „șocul sperieturii cu termeni grecești”, on-line în rev. „Clipa”, SUA, Ediția 1154, 27 December 2014, Anul XXIV, http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ) -, alături de „cronicarul plastic Andrei Pleșu” (apud. Noica) au vrut să pară mai filozofi pe seama volumelor de filozofie scrise de C-tin Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ , extrase în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/  , extrase  în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23). Niciunul din vizitatorii filozofului de la Păltiniș n-a publicat vreo carte originală în domeniul filozofiei românești, spre a dovedi prin scrierile lor existența închipuitei Școli de filozofie negată de presupusul ei fondator. Lucrarea de istoria artei care a constituit teza de doctorat a lectorului Andrei Pleșu, volum cu care Pleșu a vrut să intre pe piața cărții franceze în 2006 (întrucât ideologii comuniști o tot premiaseră, probabil la sugestia lui agentului sovietic Leonte Răutu/Oigenstein/Oișteanu, vizitat de Pleșu) n-a interesat nici un editor de prestigiu, cum a scris în decembrie 2006 Radu Portocală, fostul director al Institulului Cultural Român de la Paris. Ion Varlam sesizase că întârzierea restaurării democrației după 1990 a favorizat „rămânerea la putere a clasei sociale create pentru exercitarea mandatului sovietic la București” (Pseudo-România, București, 2004, p.89). S-au fabricat doar niște „dizidenți de ultimă oră” (Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, etc.) ca să fie „credibili” și să apară ca niște „eroi” la preluarea „funcțiilor care aveau să le fie atribuite” (Ion Varlam, Op. Cit., p.81).

 

  1. vezi Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu – așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p.32, precum si cartea despre gândirea filozofică la lui Nae Ionescu, prima de acest gen apărută în cultura românească: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000; https://philpapers.org/rec/VASMLN .

 

  1. Fostul deținut politic Virgil Maxim (care a trăit miracolul supraviețuirii în întuneric la temperaturi polare vreme de trei luni de iarnă cu un terci la trei zile în celula de pedeapsă -„Neagra”- a închisorii din Aiud) descrie schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (vezi Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, vol. II, p.246).

 

  1. vezi Platon, Statul, vol. I și vol. II, traducere de Vasile Bichigean: nu recomandăm traducerea slabă publicată de A. Cornea cu titlul Republica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ).

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

 

Cuvinte cheie: # Mircea Eliade #Filozofie #CulturăRomânească #Platon #IsabelaVasiliuScraba #MirceaVulcănescu  #martiriAiTemnițelorComuniste #Nae Ionescu #ȘcoalaTrăiristă.

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din ro.wikipedia.org  informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în post-comunism:

https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ; sau,

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/

 

Advertisement