Eliade la Ascona

Tribuna-Eliade-la-Ascona-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 17 ian. 2025/ 16642 car.

Isabela Vasiliu-Scraba, O conferință de mare succes a tânărului Mircea Eliade

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/eliade-la-ascona/

Motto: „Ca un adevărat istoricist, Raffaele Pettazzoni rezistă încercării mele de a izola și descrie structurile fenomenelor religioase (1); dar se scuză, adăugând că o asemenea încercare va reînnoi studiile istoric-religioase” (Mircea Eliade, 3 aprilie 1949)

 

La Ascona, în fața unui public cultivat, Mircea Eliade a avut, pe 25 august 1950,  „un succes răsunător” (M.E., Jurnal, vol.I, 1993, p. 172). Ar fi trebuit să țină două conferințe, dar a preferat să vorbească două ceasuri despre Simbolismul Centrului (2), un subiect vast pe care ar fi putut să-l prezinte și sub titlul „Simbolismul religios”, tema cursului pe care-l ținuse în 1937 ca suplinitor al Profesorului  Nae Ionescu, sau, încă și mai adecvat, „Structura simbolismului magico-religios”.

 

In partea introductivă el a criticat existențialismul istoricist și graba cu care unii psihanaliști (3), bazati pe ipoteze neconfirmate, au crezut că se pot substitui istoricilor religiilor. Tot aici a adus un cald omagiu filosofului religiilor Gerard  van der Leeuw, autor al volumului „Religia în esența și în manifestările ei” (în fr., 1948).

 

După conferința în care menționase unele dintre ideile lui Sartre, soția psihanalistului Jung ar fi vrut să știe mai mult despre ce înseamnă „en situation” și atât Eliade cât și Jung au început „un curs elementar de existențialism”,  cum citim într-unul din caietele sale (p.172).

 

Fiind în ce-l de-al doilea an de redactare a „Nopții de Sânziene”,  și în romanul încă neterminat el povestește cum ar fi vrut să discute la cafeneaua Deux Magots cu Sartre și admiratorii lui, doar așa, „ca să le strice cheful” (4).

Să-i coboare, din rarefiatele straturi ale ideilor existențialismului istoricist , pe pământul istoriei adevărate a marxismului, invitându-i în România, devenită „Stat-concentrațional”, ca urmare a ocupației staliniste.

 

Chiar la începutul anului 1950, Mircea Eliade se re-căsătorise. Cea de-a doua soție avea un frate închis la Canalul Dunărea-Marea Neagră, lagăr comunist din care nu a mai ieșit cu viață.

 

„De ce nu veniți pe la noi, pe după Cortina [sovietică de fier], să vedeți cum se pune le problème du choix și ce se mai întâmplă cu le problème de la liberté, le-aș fi spus. De ce nu veniți pe la noi să faceți cunoștință [cu „en situation”], cu realitatea momentului istoric ? Mi-ar fi plăcut /…/ la urmă să le strâng mâna cu căldură și să le spun: Când veți fi în vagonul de vite, cu direcția câmpurilor de muncă progresistă [adică a lagărelor de exterminare prin muncă forțată precum Canalul Dunărea-Marea Neagră, supranumit Canalul Morții], sau în fața plutonului de execuție, să vă amintiți ce vă spuneam astă seară” (M. E., Forêt interdite,  Paris, 1955).

 

 

După apariția traducerii franțuzești a romanului, criticul Robert Kanters n-a ezitat să-și facă publică următoarea părere, tocmai în anii de glorie ai existențialismului: „Când Sartre va înceta să intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene” (5).

 

În roman, timpul istoric este asemănat la un moment dat cu pântecul unei balene care ar acoperi tot pământul: „Problema este – scrie romancierul –să ne eliberăm din pântecul balenei vii fiind, în viață, în Timp, în Istorie”. (v.I., p.157).

 

Marxismul – notează prestigiosul savant în 1960 – „nu reflectă spiritul științific, obiectiv, nici chiar spiritul pozitivismului, ci mai degrabă tensiunea și agresivitatea teologilor profetici” (6).  

 

Publicului de la Ascona îi spusese că omul integral trăiește și în afara istoriei. El „este într-o situație istorică, dar nu este determinat exclusiv de ea” . În afara istoriei trăiește orice om care se roagă, sau care visează, care ascultă muzică, care este îndrăgostit, sau omul prins în mrejele unei opere literare care-l fascinează și-l face să trăiască în timpul condensat al literaturii.

 

Până să fie arestat și re-arestat în 1946, Mircea Vulcănescu  concepuse și el o critică a lui Sartre (7), ateu marxist susținut de Moscova, critică elaborată de filosof din perspectiva „Dimensiunii românești a existenței” (8).

Textul său despre existețialistul francez n-a putut fi publicat din pricina cenzurii instituite de slugile ocupantului sovietic, și, din nefericire, nici nu s-a păstrat.

De altfel, peste ani de zile, n-a ajuns să fie materializată nici ideea cu biletul pe care Emil Cioran ar fi vrut să-l pună pe mormântul lui Sartre, bilet pe care să scrie „Mulțumesc!”  și să semneze „Moscova” (9).

 

Noroc cu dedicația lui Mircea Vulcănescu „înscrisă subt cea mai substanțială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (10).

 

Datorită acesteia, ne putem imagina că lui Mircea Vulcănescu îi displăceau, ca și lui Mircea Eliade, obsesiile existențialiste și personaliste, respectiv postura excesiv de interiorizată a omului „en situation”, obsedat de locul și timpul în care trăiește. Vulcănescu înclina, desigur, să accepte și el ideea după care „o conștiință, cu cât este mai trează, cu atât își depășește mai mult propria istoricitate” (M.E.), idee exemplificată de Mircea Eliade prin viața misticilor creștini și a înțelepților din Orient.

 

În prima sa conferință în cercul de la Eranos, filosoful religiilor menționase și eroarea de bază a existențialiștilor care exagerează rolul conștiinței raționale. Pentru existențialiștii francezi, conștiința propriei istoricități conferă autenticitate omului. Or, omul integral posedă și inconștient, nu doar conștiință rațională, observase pe bună dreptate Mircea Eliade.

 

În plus, omul modern este „împuținat de dimensiunea sa cosmică”. Fapt adeseori accentuat de Eliade, care era la fel de entuziasmat de creștinismul cosmic al românilor ca și prietenul său devenit victimă a teroarei polițienești cu care a fost, vreme de 45 de ani, susținută teroarea ideologiei marxiste  (11).

 

Însăși „Dimensiunea românească a existenței” fusese concepută de Mircea Vulcănescu din perspectiva unui astfel de creștinism cosmic, argumentat cu exemple preluate din folclor, din literatura cultă și din domeniul lingvisticii.

 

Ca și pentru Goethe, pentru Mircea Eliade, „Natura este o imensă viață, rebelă atât formelor fixe ale gândirii aristotelice, cât și legilor riguros cantitative care, fără componentă magică, n-au fost înțelese decât după secolul al XVII-lea” (12).

 

După savantul român, omul de dinaintea Renașterii  „nu se înstrăina pe sine în heideggerianul man” (M.E.). Experiența unei nopți înstelate nu avea la el nimic impersonal. Fiindcă exista o porozitate între om și diferitele niveluri cosmice, așa cum demonstrase filosoful Mircea Vulcănescu pentru cazul țăranului român pe care îl considera, ca și Eliade, un „întârziat pe drumul mântuirii” (13).

 

În conferința „de răsunător succes” ținută la Ascona, porozitatea nivelurilor cosmice fusese ilustrată de Eliade chiar prin arhetipul viu al centrului, amintind și de cristalizarea conceptului de nemurire și a noțiunii religioase de centru.

 

Cu o lună înainte de-și redacta conferința, Mircea Eliade consemnase în Jurnal  că și-ar dori să scrie „despre nevoia omului de a trăi în conformitate cu simbolul, cu arhetipul” (14) și „despre funcția de tehnică spirituală, de împlinire, echilibru, rodnicie, pe care o are imaginația” (M.E., 28 iulie 1950). Dacă omul societăților moderne s-ar regăsi pe sine în simbolismul arhaic antropocosmic, el ar redobândi o nouă dimensiune existențială: „Așadar omul regăsește – scrie Eliade – un mod de a fi autentic și major care îl apără de nihilismul istoricist fără să-l scoată totuși din Istorie” (ibid.).

 

Invitat pentru prima dată la Casa Gabriela a d-nei Olga Froebe-Kapteyn, Mircea Eliade s-a întâlnit în vara anului 1950 cu Carl Gustav Jung care i-a părut „un bătrân încântător, deloc prețios” (15)  și cu alți savanți-cercetători, printre care profesorii Joachim Wach și  Gershom Scholem, „o figură destul de simpatică, cu urechile mari și autonome” (M.E., Jurnal, v.I, p.169) care-l va omagia pe Eliade la împlinirea vârstei de șaizeci de ani (vezi vol.: J.K. Kitagawa și Charles Long, Myth and Symbol. Studies in Honor of Mircea Eliade, 1969, 460p.)

 

Prof. Joachim Wach, venit de la Chicago, este cel care l-a invitat în America în 1956 și căruia Mircea Eliade i-a succedat la catedra de istoria religiilor. La Ascona, Joachim Wach i-a spus că în seminarul său de la Divinity School a interpretat atât Le Mythe de l’Eternel Retour cât și Tratatul de Istoria Religiilor (1949), lucrare de referință a cărui manuscris românesc, rămas în locuința lui Eliade de la Paris, nu a fost editat nici până în ziua de astăzi.

 

În Mitul eternei reîntoarceri (1949), savantul Mircea Eliade avansase ideea fundamentală a „recreării periodice a lumii”, idee foarte puțin înțeleasă. De aceea, în caietele sale consemnează că repetarea, prin ritual, împlinește o funcție existențială de mare necesitate, funcție prin care omul religios își manifestă voința și speranța continuării vieții și prelungirii ei la nesfârșit (M.E., Jurnal, v.I, p.158).  Odată cu acestă notație explicativă, se lămurește și o spusă a Sfântului Arsenie Boca: „Doar Liturghia mai ține Lumea”.

Când l-a cunoscut în Elveția pe tânărul Mircea Eliade, Gershom Sholem, de vreo 53 de ani, i-a mărturisit că „i-a citit toate cărțile, chiar și Yoga din 1936” (M.E., Jurnal, p.169). Cu un an înaintea publicării celor două cărți interpretate la Chicago de profesorul Joachim Wach, apăruse la Paris Technique du yoga (1948), a doua ediție revăzută și completată a volumului  despre Yoga.

 

Note:

1. Legătura secretă care există între lucrările sale științifice -notează Mircea Eliade în anul când i-a apărut la Paris eruditul volum despre șamanism – reiese din faptul că aceste volume aparent disparate „contribuie la fundamentarea unei METODE”, nu a unui sistem. (M.E., Jurnal, 25 aprilie 1951).
2. M. Eliade, Simbolismul Centrului, Partea întâi, https://www.youtube.com/watch?v=pO7dSql5lVM, și Partea doua, https://www.youtube.com/watch?v=zLo0C7dCCoY
3. Ținta criticilor lui Mircea Eliade era Freud, autorul volumului „Totem și tabu”.
4. M. Eliade, Noaptea de Sânziene, v.II, Paris, Ed. Ioan Cușa, 1971, București, Ed. Minerva, 1991, p.322. Gândindu-se la  milioanele de români din temnițele comuniste care continuau „ciclul suferințelor” după încheierea celui de-al doilea război mondial, Virgil Ierunca notează „prostituția intelectuală” și parizanatul raționalistului  J. P. Sartre căruia „nu i se cere decât o informație obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizii și amnezii inexplicabile” (vezi V. Ierunca, Trecut-au anii…Jurnal 1949-1951, București, 2000).
5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui M. Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 255/ 2013, pp.9-10, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/1Noaptea-de-Sanziene-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ .
6. vezi Mircea Eliade, Istorism la Marx, https://www.youtube.com/watch?v=5RD12XLbngo
7. vezi Mircea Eliade despre Sartre, https://www.youtube.com/watch?v=HnsQiV5QCfc
8. vezi Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Partea 1/3, https://www.youtube.com/watch?v=NwVk7k8oEAE , partea 2/3, https://www.youtube.com/watch?v=exipH_nWlL8 , partea 3/3, https://www.youtube.com/watch?v=VDSnzsLlFVI
9. vezi referatul pregătit pentru Colocviul „Cioran” din 2014, la care, printr-un atac mârlănesc în presa sibiană, am fost împiedicată să ajung: Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran –un mistic în lumea filosofiei, parțial în „Vatra veche”, Târgul Mureș, nr. 4/64, 2014, pp.14-15 și în nr. 5/65, pp.16-18, 2014, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/
10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și prietenii săi din Țară, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 536/ 2025.
11. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Efectul „Rashomon” și adevărul despre moartea martirului Mircea Vulcănescu, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 488/ 2023 (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/rashomon-efect-isabela-vasiliu-scraba/    , sau, https://youtu.be/z5-wYRGDHPY )  . Pe 21 iulie 1977 asistentul de română Ioan P. Culianu, într-un post scriptum, îl informa  pe Profesorul Mircea Eliade că i-a cenzurat  interviul luat la Chicago în mai 1975, unde ajunsese cu sprijinul (inclusiv financiar) al prețuitului istoric al religiilor. Tânărul care continua să întrețină relații cu Securitatea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați,   https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ , și  Isabela Vasiliu-Scraba, „Șobolanul” Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 533/ 2024, pp. 10-13, (https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2024/12/culianu-tribuna.pdf ), a găsit de cuviință să modifice următoarea afirmație a marelui savant: „comunismul este o lume dominată nu atât de marxism cât de poliția secretă”. Ce nu-i plăcuse? Desigur, întregul conținut: În primul rând evidențierea terorii ideologice: „am eliminat cu totul marxismul” – îi scria fostul comunist. Lui Culianu – care, acceptând să colaboreze cu Securitatea, primise după terminarea facultății postul de la revista „Secolul XX ”  pe care și-l dorise -, i-a mai displăcut justa apreciere a ponderii poliției secrete, a cărei  teroare depășea desigur teroarea ideologiei marxiste. In anul când faimosul istoric al religiilor fusese ales membru al Academiei Belgiene (pe 19 febr. 1977), turnătorul Culianu i-a scris academicianului Mircea Eliade că și-a „permis să înlocuiască fraza cu controlul secret  și să elimine cu totul marxismul” (I. P. Culianu, 21 iulie 1977). Nici G. Liiceanu  n-a rezistat în 1992 ispitei cenzurării volumului scris de Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992, sau, „Contra factum non valet argumentum”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/). Dar chiar și în 2010, Editura Humanitas a cenzurat din a doua ediție a Jurnalului portughez informațiile despre criminalitatea comunismului. Pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) notse că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (vezi M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006).
12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mitul alchimiei și un rege al fizicii dublat de un pasionat alchimist: Sir Isaac Newton, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 534/ 2024, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2024/12/newton.pdf .
13. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și „Fotografia veche  de 14 ani”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/  , sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc
14. Lui Mircea Eliade, Alexandru Busuioceanu îi scria din Spania despre ecoul operei sale în articolele lui Eugenio d’Ors, unul dintre admiratorii gândirii eliadești care-i spusese următoarele: „Eu nu știu dacă Mircea Eliade își dă seama unde poate duce descoperirea lui despre arhetipuri” (ibid., 9 iunie 1951). Amintind de studiul lui Lucian Blaga, Fenomenul originar (1925), trecut ca și neobservat, istoricul religiilor se întreabă dacă de vină a fost numai limba de minimă circulație în care a apărut. Apoi el avansează ipoteza după care s-ar putea ca însuși spiritul epocii interbelice să se fi împotrivit „acestui fel de a degaja structurile prin reducerea fenomenelor la arhetipuri” (M.E., Jurnal, 5 aprilie 1951, Palermo). Cu gândul la broșura lui Goethe din 1790, Versuch, die Metamorphose der Pflanzen zu erklaeren, Mircea Eliade scrie că „rareori în istoria științei a fost mai anevoie recunoscută importanța unei METODE, poate pentru că Goethe însuși considera planta originară o descoperire științifică” (ibidem).
15. vezi Mircea Eliade, Prietenia cu C.G. Jung, https://www.youtube.com/watch?v=MlyEiXAZbIM

 

AUTOARE: Isabela Vasiliu-Scraba (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/   , sau,  https://www.youtube.com/watch?v=7AdiCEoVoO0  ). Fișa audio din Wikipedia, https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw .

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/eliade-la-ascona/