IsabelaVS-CulianuGonflat19

IsabelaVS-CulianuGonflat20.rtf./ 21 iunie 2017/ 89986car./ 13428 cuv.

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu odată cu traducerea volumului: Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions (Paris, 1990)

Motto : „Mircea Eliade nous gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche, de comparaisons, d’analyses qui permettent d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus objectif d’un expert en toutes religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien plus difficile de prendre du recul” (comentariu din 17 iulie 2002 la vol.: M. Eliade, Dictionnaire des Religions, Paris, 2000).

 

„Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an [1940] apocaliptic (1) m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată”. Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o la Sibiu în anul universitar 1940-1941 (la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația ungurească masacra românii (2) din jumătatea de Ardeal primită de la Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigioasele ei contribuții la cultura universală, la acele nume de scriitori despre care decenii la rând cei din ţara subjugată de sovietici n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia Stamatu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, C-tin Amăriutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Dimitrie Găzdaru, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Octavian Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii.

Dincoace de Cortina de fier, cultura românească, prin reprezentanții ei rămași în ţara ciuntită, trebuia lichidată după gratii (Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Emanoil Ciomac, Ion Caraion, Ovidiu Cotruș, N. Balotă, I. D. Sîrbu, Barbu Slătineanu, Vladimir Străinu, Dumitru Murărașu, Horia Stanca, Edgar Papu, Alexandru Marcu, acad. Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, dr. Benedict Ghiuș, C-tin Tomescu, profesor de istoria bisericii românești la Facultatea de Teologie din Chișinău, Constantin Noica, Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat, Radu Gyr, Păstorel, Al. Paleologu, Teofil Sauciuc-Săveanu, profesor de istorie la Universitatea din CernăuțI, decan al Facultății de Litere si Filozofie din Bucuresti, acad. Florian Stefănescu-Goangă, acad. I. Lupaș, acad. Al. Lapedatu cu fiul său Ion Lapedatu, director al Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale, acad. Silviu Dragomir, acad. Ioan Nistor, Marioara Golescu, acad. Stefan Meteș, acad. R. Rossetti, acad. C-tin C. Giurescu, arestat pe 5/6 mai 1950 în grupul istoricilor, acad. George Fotino, acad. Dumitru Caracostea, acad. Mircea Florian, acad. Ion Petrovici, Petre Țuțea, acad. Gheorghe Brătianu, etc.), interzisă, pusă pe foc, mutilată în imense depozite de cărți necatalogate, improprii pentru conservarea cărților, sau trecută la fonduri secrete. Abia din 1964, după două decenii de „ură manifestă contra tot ce era valoare în cultura noastră a început să ni se restituie cu lingurița ceea ce ni s-a zmuls în mod brutal” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.378). Fiindcă după 23 august 1944, în locul valorilor validate de timp, mercenarii ocupantului sovietic au instituit dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase, având grijă totodată să distrugă volumul al V-lea dedicat culturii românești din Enciclopedia României, al cărui loc va fi (vreme de 45 de ani) numai la fondurile secrete ale marilor biblioteci publice.

După distrugerea învățămîntului superior si Academiei Române, participarea sub cenzură la simulacrul de cultură comunistă a fost reflectată tocmai de asemenera valori incerte abundent mediatizate si după împușcarea lui Ceaușescu, ocazie binevenită de remanifestare a „urii proletcultiste” din primii douăzeci de ani față de „tot ce e național, începând cu însăși istoria națională. În locul marilor Istorii ale lui Nicolae Iorga…interzise ca fiind reacționare, e introdusă oficial… o istorie falsificată, deformată și insultătoare” (3).

Însuși Mircea Eliade observase că perioada de ocupație comunistă a României coincide cu „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic naționale”. Satrapii culturii, „improvizați în diriguitorii ei”   – cum scria M. Nițescu în op. cit., la p.375 despre stalinistul Leonte Răutu, –tatăl directoarei Colegiului NEC (New Europe College) „omologat” de Ministerul Educației când Andrei Pleșu era ministru de externe -, n-au ostenit nici după abolirea comunismului să pună la zid valorile autentice, fapt demonstrat (fără putință de tăgadă) prin perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase si absurde, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade (1907-1986).

Tendinţa oficială post-comunistă de a-l coborî pe Mircea Eliade înălţându-l în locul acestuia pe psiho-sociologul (apud. M. Eliade) născut în 1950 s-a conturat limpede când „oficialul” Andrei Pleșu a decretat la Televiziunea Română pe 5 octombrie 1991 că Ioan P. Culianu (4) ar fi fost „mai bun decât Mircea Eliade”, părere mediatizată ulterior si prin Suplimentul Litere, Arte si Idei al ziarului „Cotidianul” (vezi L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8) și reluată apoi la nesfârșit de toți inculții. Tactica micşorării importanţei culturale a „celui mai renumit și mai apreciat istoric al religiilor din secolul XX” se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de fosta Editură Politică, condusă de G. Liiceanu. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) directorul editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Mircea Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, Humanitas, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008). În schimb, la bio-bibliografia lui Andrei Pleșu, autor al câtorva culegeri de articole și eseuri (neieșite din rând), Editura Humanitas trece negreșit întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de acesta pe criterii politice, fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care o are drept directoare pe fata lui Leonte Răutu, supranumit „groparul cultuirii românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pleșu despre Eliade sau Un fals filosof al religiilor despre „cel mai mare filozof al religiilor din secolul XX”, în rev. „Tribuna”, Cluj, Anul XIII, nr. 272/2014, pp.14-15; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

După numai doi ani de când Andrei Pleșu se lansase în politica de gonflare a lui Culianu decretând că asistentul de română de la Groningen ar fi fost un istoric al religiilor „mai bun decât Mircea Eliade”, „plagiatorul” G. Liiceanu (vezi Octavian Chețan, în vol. Modelul cultural Noica, 2009, pp.119-133; precum și C-tin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu) publica micul Dicționar al religiilor (tradus din franceză de Cezar Baltag), scriind pe coperta a patra că dicționarul ar fi fost „al lui Culianu”, probabil în virtutea obișnuinței proprii de a trece sub numele plagiatorului ideile plagiate. In cazul Dicționarului religiilor (Ed. Humanitas, București, 1993, p. 14 ; reeditat de Humanitas în 1996 și ulterior re- reeditat de Polirom) el s-a făcut a nu fi sesizat fraza în care I.P. Culianu scrisese că a adoptat „în general punctul de vedere din Histoire des croyances…, operă eliadescă de referință, premiată de Academia Franceză(5). Tendința (din ce în ce mai vizibilă odată cu trecerea anilor) de a-l sălta pe Culianu (1950 -1991) și a-l propune în locul lui Eliade (1907-1986) studenților interesați de istoria religiilor se intrevede chiar din felul cum a fost tipărită în 1993 traducerea volumului Dictionnaire des Religions (Paris, Plon, 1990).

Cu ocazia punerii pe piața românească a micului Dicționar, fosta Editură „Politică” a difuzat o serie de minciuni referitoare la parcursul academic al așa -zisului „discipol” (vezi Serban C. Andronescu, A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”?, http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-lui-mircea-eliade%e2%80%9c/) trecut pe coperta Dicționarului religiilor cu același corp de literă și în același rând cu Mircea Eliade (1907-1986).

Practica mediatizării de neadevăruri era, ca să zicem așa, „implementată” din 1992 prin Editura Nemira, odată cu prezentarea lui I. P. Culianu de către cumnatul său, Dan Petrescu. Nici enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală scoasă în 1992 la Davis de turnătorul Ion Manea Manoliu (n.1925) care scria din SUA note informative despre Eliade (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp. 116-221) nu și-a făcut prea multe scupule cu falsitățile pe care le propaga despre cariera universitară a lui Culianu.

Din 1992 adevărul despre parcursul profesional al lui I.P. Culianu (care pe când era student la italiană în București făcuse ceva sanscrită cu dr. Sergiu Al-George) a fost «uitat» pe cât de rapid, pe atât de perseverent. Până să public eu în 2008 ( în rev. „Argeș” din Pitești, iunie 2008, pp.24-25 și în rev. „Origini/ Romanian Roots” nr. 6-7-8/ 2008, pp. 113-118, scoasă de regretatul Gabriel Stănescu) primele mele încercări de a ieși din nămolul minciunilor despre cariera occidentală a lui Culianu -, de nicăieri cititorul român nu a putut afla că la Groningen I.P. Culianu a predat limba română („având 2-3 studenți”, apud. Carmen Georgescu, 30 martie 2015) și fiind simplu asistent al profesorului de romanistică W. Noomen, nici că din Olanda a ajuns în SUA întâi profesor de italiană (vezi scrisoarea lui Culianu din 11 aprilie 1988 în care îi scrie lui Lorenzo Renzi că a folosit manualul său de italiană cu studenții săi, în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, p. 354) apoi, din păcate pentru un timp mult prea scurt, profesor de istoria religiilor la Divinity School. Sistematic (cam prea sistematic spre a nu părea înadins!) s-a propagat neadevărul după care I. P. Culianu din 1986 ar fi urmat lui Mircea Eliade și ar fi ajuns la Chicago „profesor plin”. Chiar Mac Linscott Ricketts scria în 2008 că fostul student al indianistului Sergiu Al-George, Ioan Petru Culianu „escaped Romania and eventually arrived at Chicago, becoming Eliade’s associate.” (rev. „Origini/ Romanian Roots” nr. 6-7-8/ 2008, p.102), frază atât de vagă încât din ea fiecare înțelege ceea ce a fost programat să înțeleagă.

Căutând pe internet după „Culianu”, acesta apare co-autor „with Mircea Eliade and Hillary S. Wiesner la Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990. Micul Dicționar al religiilor (Humanitas, 1993) ar avea așadar trei autori, Culianu fiind totuși obligat a-i promite soției lui Mircea Eliade că numele iubitei sale Hillary nu va fi trecut pe coperta volumului (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, vol. VIII, 2012).

In pagina a doua a traducerii românești scoasă de Humanitas (6) sînt prezentați doar doi dintre cei trei „autori”. Pe coperta volumului românesc și apoi pe toate traducerile în vreo 16 limbi plătite din bugetul României, autorul Mircea Eliade apare trecut cu același corp de literă cu numele colaboratorului Culianu. Obscurei absolvente H. S. Wiesner nu i s-a putut descoperi nici în șapte ani (până în 1996, anul celei de-a doua ediții de la Humanitas) vreo carte proprie în domeniul istoriei religiilor, cu toate că, prin fantezia deplasată a lui Culianu, „Eliade devine coautorul logodnicei discipolului cooptată de acesta din urmă” (St. Stoenescu în rev. „Origini/ Romanian Roots”, Eliade după Eliade, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June- July – August, 2008, Norcross, Georgia, SUA, p. 67). In direcția gonflării lui Ioan Petru Culianu s-a manifestat și decanul Universității „A.I. Cuza” de la Iași care a inventat „paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului” (N. Gavriluță) fără a-și bate capul să explice ce înțelege el printr-o atare struțo-cămilă inexistentă.

Dar cea mai perseverentă manipulare post-decembristă – bazată pe escamotarea faptului că numele lui Culianu a fost necunoscut până la uciderea sa „rituală” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I. p. Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul V, nr. 11/49, nov. 2011, p 19 și p. 26 ; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ipotezaasasinarerculianu/ sau pe scribd http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago ) -, se regăsește în părerea proprie a lui Moshe Idel, trâmbițată pe coperta a IV-a a Psihanodiei (Polirom, Iași, 2006), după care faimosul Mircea Eliade și necunoscutul Culianu ar fi fost, la egalitate, „cei doi mari istorici români ai religiilor”. Nici la editarea în 1993 a traducerii românești a Dicționarului religiilor nu s-a ratat ocazia manipulării cititorilor prin gogoși umflate peste măsură : Pe coperta a IV-a micului volum, „ucenicul” Culianu apare într-o postură pe care n-a avut-o niciodată, și anume aceea de „autoritate de prim rang a lumii științifice”

În realitate, după Mircea Eliade, românii prețuiți de lumea academică occidentală ca „autorități de prim rang” în domeniul istoriei religiilor au fost doi prieteni, rămași să fie până azi singurii reprezentanți de seamă ai orientalisticii românești: Sergiu Al-George (7) si Arion Roșu. Arhiva lui A. Roșu a ajuns la Secția de istorie a Academiei, unde zace nefructificată la Institutul de Istoria Religiilor înființat în 2008 și condus de „cronicarul plastic” (apud. Noica) Andrei Pleșu, cum nestudiată a rămas si arhiva lui Sergiu Al-George. Cea din urmă a zăcut la fostul Institut „Sergiu Al-George” – cu cercetători „incompetenți, fără studii de specialitate, fără lucrări” după cum observase Rodica Pop, care mai remarcase că „a-ți asocia numele cu cel al unor persoane onorabile echivalează aproape cu o confiscare a operei și a gloriei acestuia” (vezi Scrisoarea deschisă a Rodicăi Pop, în „Obs. Cult”. 339/ 21 sept. 2006, unde cercetătoarea publicată de Gallimard sublinia lipsa recunoașterii internaționale a Institutului cu așa-zis „orientaliști” ridicați unul pe altul la rangul de cercetători stiințifici gr. I (cu cea mai mare leafă posibilă) precum Andrei Cornea -, Institut condus vreo 15 ani de Radu Bercea, „specialist” pentru că a primit de la Andrei Pleșu „burse NEC de cercetare -ceea ce în sine nu este un certificat de calitate”). , Uns director din primele luni ale anului 1990, R. Bercea s-a înscris pe 15 oct. 1990 la un doctorat condus de muzeograful de la Tescani devenit ministru luând titlul de doctor (la Andrei Pleșu) cu o traducere comentată pe vreo 25 de pagini cu un „aparat critic excesiv de modest” (cf. Rodica Pop). Insuși conducătorul doctoratului făcuse cândva câteva lecții de sanscrită cu Sergiu Al-George, considerându-se mare specialist (după ce demult abandonase sanscrita) pentru că fusese trimis „oficial” în 1978 la un congres de sanscrită la Weimar să-l admire acolo pe Sergiu Al-George care „la Roma lucra cu Giuseppe Tucci” (Rodica Pop) și care era recunoscut drept „unul din cei mai mari specialiști în limba sanscrită” (R. Pop).

In volumul avându-l drept autor pe MIRCEA ELIADE (Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990) numele lui Culianu fiind trecut cu litere de două ori mai mărunte, falsul discipol a ținut să facă reclamă lui Moshe Idel si altora, de ca și cum toți cunoscuții lui Culianu trecuți de acesta la biliografie ar fi fost citați de Mircea Eliade în persoană. Ioan Petru Culianu a trecut cu vederea faptul elementar că o bibliografie adusă la zi înainte de anul 1990 va scurta viața miculului dicționar pe care fosta Editură „Politică” și apoi Poliromul va trece doi autori folosind caractere identice ca mărime. Dacă Ioan Petru Culianu ar fi ținut seamă de dorința lui Mircea Eliade, expirarea lucrării din cauza unor trimiteri bibliografice învechite ar fi putut fi evitată. Filozoful religiilor onorat pe întreg mapamondul îi sugerase protejatului său a nu folosi decât opera eliadescă drept sursă bibliografică pentru a face sub formă de dicționar un compendiu al viziunii eliadești asupra istoriei religiilor. Această   dorință neluată în seamă de Culianu mai transpare azi doar din titlul primei ediții americane a dicționarului apărut când încă mai trăia soția lui Mircea Eliade: The Eliade Guide to World Religions (Harper, San Francisco, în 1991), soție nevoită încă din 1987 să accepte împărțirea pe din trei a drepturilor de autor (1/3 Eliade, 1/3 Culianu si 1/3 H. Wiesner, vezi scrisoarea lui Culianu în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, pp. 350-351).

Din cele 45 de cuvinte de dicţionar pe care asistentul de română de la Groningen i le propusese într-o scrisoare din 29 aug. 1980, Mircea Eliade nu i-a publicat în Enciclopedia religiilor lui I. P. Culianu decât șapte fişe de dicţionar. Si acelea numai după ce au fost revizuite de un adevărat specialist, și anume profesorul Cicerone Poghirc (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Tracian Rider și Zalmoxis). În țara în care ucigașii lui Culianu au rămas nepedepsițI, cele șapte fișe au fost tipărite de Polirom în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, bun prilej de confecționare a unui nou volum.

Dacă la mijloc n-ar fi fost evidenta tendință de manipulare în direcția „gonflării” lui Culianu, asemenea carte ar fi putut fi încadrată de directorul Editurii Polirom în colecția ‘Biblioteca Cicerone Poghirc’, fișele de dicționar fiind publicate si sub semnătura lui Poghirc. Dubla semnătură este un indiciu cât se poate de limpede că în opinia lui Eliade (redactor șef al Enciclopediei religiilor în 16 volume, Macmillan, Londra, 1987, premiată în 1988), indo-europenistul Cicerone Poghirc era mai în temă cu istoria religiilor decât asistentul de română de la Groningen. Față de savantul Cicerone Poghirc (1928 – 2009), profesor emerit din 1980 la Ruhr-Univ. Bochum, (conferențiind la universitățile din Athena, Duesseldorf, Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma, Tuebingen) tânărul Culianu a fost în realitate doar o promisiune retezată în mod brutal, înainte de a-și da măsura capacităților cu care fusese înzestrat. Chiar dacă însuși marele Eliade l-a ajutat pe asistentul de română de la Groningen să publice tezele necesare unei cariere academice în domeniul istoriei religiilor la editurile care-l publicau pe el în Franța, Italia si în SUA, protejatul său nu a fost apreciat în Occident ca istoric al religiilor: I.P. Culianu n-a putut preda istoria religiilor, așa cum și-ar fi dorit în Olanda. Când în sfârșit ajunsese (după un an de predare a limbii italiene 1988-1989) să alcătuiască în America un Curriculum vitae (noiembrie 1990) pentru viitoarea sa angajare ca profesor asociat de istoria religiilor, se pare că la Divinity School nu i-au prea fost apreciate prelegerile. Ted Anton îi spusese fostei soții a lui Culianu că   „la Chicago Ioan Petru Culianu era considerat din ce în ce mai jenant de către restul profesorilor si că studentii erau sfătuiți să nu cumva să aibe cursurile lui pe curriculum, dacă vor o slujbă serioasă.” (Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Cele relatate de Ted Anton pot explica nedumerirea decanului de la Chicago când a sesizat interesul deplasat (pentru Culianu) al celor sosiți din România să-l înregistreze vorbind de Culianu și nu despre Mircea Eliade care făcuse gloria acelei universități americane. În filmul confecționat de televiziunea română spre a-l propulsa pe Culianu se aude limpede părerea decanului după care „Culianu nu există fără Eliade”. De unde să stie decanul american că încercarea de «lichidare» a lui Mircea Eliade prin «atacuri la comandă» (8) cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» (1972), contrafăcut în Israel spre blocarea candidaturii sale la Premiul Nobel, este contrabalansată în România cripto-comunistă de gonflarea și mediatizarea lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile?

In campania, să-i spunem “românească”, de înlocuire a lui Mircea Eliade, acuzat fără nici o bază (9) că, vezi Doamne, s-ar fi „compromis”, cu Ioan Petru Culianu – pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu si o nouă ipoteză privitoare la asasinatul de la Chicago, sau http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago si umilirea din momentul executării sale în WC-ul universității care urma să-l angajeze -, când nu se afirmă direct minciuna gogonată după care urmaşul lui Eliade (10) ar fi fost Culianu, neadevărul este insinuat indirect, prin formulări ditirambice în care se invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa (…) lui Mircea Eliade” (vezi Leon Volovici, în Revista „22” din 16 iulie 2007).

Prin astfel de formulări referitoare la o închipuită carieră universitară în domeniul istoriei religiilor se trece sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, rămânănd în preajma lui Ugo Bianchi doar puțină vreme după absolvire, că în Olanda el a predat 12 ani limba română și că în SUA în 1988 a început prin a preda italiana și a sfârșit înainte de angajarea propriu-zisă la Chicago pe post de profesor asociat de istoria religiilor. Dar, mai ales, se neglijează faptul că nici unul din volumele de istoria religiilor scrise de Ioan P. Culianu nu a fost premiat de vreun for academic, nici din Italia lui Ugo Bianchi, nici în America lui Hans Jonas, si nici din Franța lui Daniel Dubuisson, IRHIS, Univ. Lille (11). De acest lucru nu a ţinut seamă fostul ministru Andrei Pleșu care a botezat cu numele lui Culianu una din cele două săli (aceea aflată mai la vedere) a micuțului «Institut de istoria religiilor» înființat în cadrul Secției de istorie a Academiei în 2008, a doua sală primind numele marelui Eliade.

Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (care au tipărit Dictionnaire des religions prima dată în 1990) au marcat pe coperta cărții cu un corp de literă mare numele lui MIRCEA ELIADE drept autor si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele compilatorului Culianu, în manipularea post-decembristă s-a abandonat de mult dreapta măsură a unui minim bun simț: La Universitatea din Iaşi se predă «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filozofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar pe coperta Dicţionarului religiilor numele lui Culianu apare pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade ale cărui idei au fost reproduse în majoritatea articolelor acestui dicționar (vezi I.P. Culianu, Notă bibliografică…, în Dicționarul religiilor, București, 1993, p. 14). Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze și minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat ambii în lumea academică occidentală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste ; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ) atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea lui Eliade și a lui Culianu cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei marelui istoric al religiilor, membru a numeroase academii, prețuit în cele mai alese medii universitare occidentale care i-au decernat prestigioase premii, până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa opera științifică a celui despre care s-a spus ca a inițiat în domeniul istoriei religiilor „era Mircea Eliade” nu a putut fi adusă la o dimensiune comparabilă cu opera asistentului de română de la Groningen, ieșit în 1987 doctor în istoria religiilor la limita timpului permis. De aceea, numărul scrierilor lui I.P. Culianu a fost artificial umflat. La Mircea Eliade, din 40 de volume științifice, se menționează doar 11, înghesuind trei volume sub un singur titlu: Histoire des croyances . În schimb, la asistentul de română apar înșirate 9 titluri, dintre care două romane (12), unul netipărit la data apariției Dictionnaire des religions la Plon (pe 1 aprilie 1990). La Culianu un titlu ar fi chiar respectiva compilație din care a rezultat Dictionnaire des religions, volum care ar fi trebuit să fie trecut la Mircea Eliade așa cum fusese indicat de editorul francez (Plon, Paris). Grămada a fost artificial sporită la Culianu și cu două titluri dublând aceiași lucrare din 1984 în franceză numită Experiences de l’extase si în traducere engleză cu titlul Out-of-this-World (1991), apărută după tipărirea volumului Dictionnaire des religions (Paris, 1990) trecut la p.4 drept carte după care s-a făcut traducerea românească.

Pentru înmulțirea cu de-a sila a operei celui asasinat înainte de a-și da adevărata măsură, a fost așadar imperios necesar ca pecetea minciunii să se lăţească multiplicând lucrările lui Culianu prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite a aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980. Apărută la Payot, după insistențele lui Eliade, căruia editorul Pidoux Payot i-a cerut să scrie o prefață „condiție sine qua non ca să publice cartea” (v. M. Eliade, Jurnal, 1 aug. 1984) cartea Experiences de l’extase (Payot, Paris,1984, Prefață de Mircea Eliade) a fost tradusă în engleză întâi cu titlul Psychanodia (Leiden, 1983). „Mă tot întreb – scria Eliade pe 14 nov. 1980 – de ce Vermaseren ține morțiș să traduci Experiences de l’extase în englezește. Cei ce o înțeleg, o pot citi și în franțuzește” (v. Dialoguri întrerupte, 2004, p.223). Revizuită și adăugită, aceeași carte Experiences de l’extase cu titlul schimbat în Out-of-this World (SUA, 1991) a apărut la obscura editură Shambala din Boston. Deși volumul scos de Payot fusese propus spre traducere și publicare editurii universitare de însuși profesorul Mircea Eliade imediat ce a primit cartea de la Culianu (v. scrisoarea lui Mircea Eliade către Culianu din 18 nov. 1984), el n-a apărut la Editura Universității din Chicago, pentru că nu fusese acceptat, cum s-a întâmplat cu Eros and Magic in the Renaisance (trad. Margaret Cook, 1987) oferit editurii tot de mărinimosul profesor care nu prididea să-i tot ierte lui Culianu mizeriile din articolele   prin care nu se jena să-l atace. Pe 19 ianuarie 1983 Culianu scria că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (vezi I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Asistentul de română de la Groningen i-a ascuns lui Eliade textul polemic (M. Eliade und die blinde Schildkroete, pp. 216-243) din culegerea de studii îngrijită de Durr (Die Mitte der Welt, 1984 ). Aceasta se vede din scrisoarea trimisă de Culianu profesorului Eliade pe 18 sept. 1984 (vezi Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p. 256). Se pare că din primăvara anului 1984 doctorandul în istoria religiilor fusese criticat de Virgil Ierunca atât pentru atacurile (sub pretext că l-ar „apăra”, vezi Doamne, în textul M. Eliade și broasca țestoasă… (Culianu către prof. M. Eliade, 4 aprilie 1984: „De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă …„apăr”, Dialoguri întrerupte, p. 252), cât și din cauza apariției la Amsterdam a revistei cuprinzând textul lui Culianu împotriva poetului Horia Stamatu la care autorul n-a vrut să renunțe nici rugat de Ierunca, nici rugat de Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia Stamatu.htm ). Atacarea marelui poet Horia Stamatu l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității, ceea ce nu era deloc departe de adevăr (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu și o nouă ipoteză –a lui Ezio Albrile- privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013; on-line http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L). Presupunerea lui Virgil Ierunca pare să fi fost confirmată în 2008 odată cu publicarea notei informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade / ).

După cum aflăm din interviul lui I.P. Culianu din februarie 1990 din Italia, ultima variantă (Out-of-this World, 1991) a doctoratului de troisieme cycle (Experiences de l’extase et symboles de l-ascension de l-Hell) ar reprezenta ceva nou datorită modificărilor aduse cu ocazia revederii textului francez urmând a fi trecut în engleză. Bazat pe această precizare, Patapievici s-a crezut îndreptățit să scrie entuziast despre „ultimul Culianu” (13) care ar fi fost de-a dreptul gigantic față de „primul Culianu” fără să ia seama la o părere mai avizată despre nereușita acestei cărți tipărită și în traducere italiană. În această privință se pronunțase încă din 1993 un prieten din tinerețe a lui Culianu, după ce cartea apăruse cu titlul I viaggi del’anima publicată de editura comunistă Mondadori (Milano, 1991). Profesorul G. Cassadio a scris că aceasă ultimă opera de sinteză i-a părut “una delusione, di molto inferiore alla produzione scientifica antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile in studiul Diafane sovversione din Rivista di Studi Indo-Mediteranei, Anno I/2011, e-journal ).

Că în diversitatea câtorva cărți, dovedind o reală aplecare spre erudiție, Culianu a folosit cam acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene (v. Cuvântul de mulțumire care precede volumul Psychanodia) se vede din licența cu Bianchi (despre Hans Jonas) susținută în noiembrie 1975, publicată în 1985, prelucrată și sub forma doctoratului de stat din 1987 (Recherches sur les dualismes d’occident; analyse de leurs principaux mythes), publicată si în traducere italiană (I miti dei dualismi occidentali, 1989) apoi la Paris cu titlul Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990), probabil după acceptarea tipăririi volumului: Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, la trei ani de la moartea lui Eliade.

Din teza de licenţa de la Milano (1975) întâi a apărut în tiraj restrâns volumul Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apoi în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), pentru a fi mai departe dezvoltată sub forma volumului Experiences de l’extase (două capitole din acest volum „sînt deja cuprinse în volumul Iter in silvis” îi zicea I.P. Culianu lui Handoca în 1981). Asemenea modalitate de sporire a lucrărilor de istoria religiilor n-a putut păcăli prea multă lume, fiindcă specialiștii i-au reproșat lui Culianu superficialitatea: „In 1986… am auzit de la Hans Kippenberg (decanul de atunci) si de la Han Drijvers (fostul decan) că nu s-au gândit nici măcar o singură clipă să-l ia, din doua motive: îl considerau superficial si apoi nu aveau încredere în servilitatea lui exagerată, care nu prevedea nimic bun pentru viitor” (Prof. Univ. Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Sistemul propriu de lucru este menţionat de Ioan Petru Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie. Cartea a fost publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flammarion. Informatorul de Securitate Sorin Antohi (vezi rev. „22” din 12 aug. 2008) în postfața traducerii românești din 1999, inventează o istorie fabuloasă cu o așa zisă „descoperire” a manuscrisului, despre care în realitate profesorul Eliade îi tot scrisese lui Yves Bonnfoy, directorul editurii Flammarion. Tot cu sprijinul profesorului Eliade care a dat cartea editorului de la Chicago, Eros şi magie apare tradusă la University of Chicago Press.

Volumul Eros şi magie ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări de seminar din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce profesorul Cicerone Poghirc le adusese din ţară. Spre a mări artificial „producția bibliografică” a lui Culianu, din materialele rămase după publicarea la editura pariziană Flammarion, Sorin Antohi a mai alcătuit o culegere de texte cu titlul Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii, apărută (cu bani din bugetul României) în engleză ca Mind Games (Central European University, Budapest, 2004).

Cum spusese Culianu pe 21 iulie 1981, studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apar înglobate şi în teza de 3eme cycle susținută în 1980 șI publicată la Payot în 1984 cu sprijinul lui Eliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystères a et hors des mystères, au fost date de Culianu spre a fi cuprinse si în lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren. Cartea englezească apărută la Leiden în 1983 cu titlul Psychanodia (enumerată de Moshe Idel alături de Experiențe ale extazului, de ca și cum ar fi altă lucrare) este varianta englezească a lucrării de «troisième cycle» (Experienţe ale extazului) de care Eliade se mira pe 14 nov. 1980 că Vermaseren ține să fie tradusă în englezește. Dar probabil I.P. Culianu ținea la acest lucru, și nu Vermaseren.

Prelucrarea diferită a aceluiaşi material pe tema gnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru H.R. Patapievici, comentator cu ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.7-8/2012; on line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ). Drept postfaţă la una din traducerile românești (cu care Nemira si Poliromul, prin succesive re-editări, au umplut librăriile post-decembriste), Patapievici a publicat un studiu şcolăresc despre gândirea lui Culianu. Avansând ideea că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul şi publicate cu sprijinul lui Eliade) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, autor al unei impresionante opere ştiinţifice premiate de cele mai selecte medii academice occidentale, fostul fizician face eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când (după Mircea Eliade) ascensiunea sufletului reprezintă doctrina centrală a gnozei.

Fără a reține acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două scurte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste „inovatoare” două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe “idolul lui din adolescenţă” (Leon Volovici). Bucuros de o asemenea găselniță, fără alte argumentări, Patapievici scrie că cele două contribuţii „geniale” ale lui Culianu, ar depăşi cu mult demersul eliadesc.

Față de asemenea păreri (manipulatoare prin obsesiva lor repetare), ivite din tot soiul de neputințe, un simplu comentariu pe site-ul Amazon aduce lucrurile pe făgașul normal, oferind indirect impresia unei lumi necopleșită pe de-a-ntregul de minciună. Iată ce scria „Alex” în marginea ediției de buzunar a dicționarului (Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, Poche, 2000; 2003), unde apare trecut cu litere mari numele lui Mircea Eliade si cu litere mai mărunte numele compilatorului care a îngrijit volumul: „Mircea Eliade nous gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche, de comparaisons, d’analyses qui permettent d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus objectif d’un expert en toutes religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien plus difficile de prendre du recul. Si certaines analyses sont parfois un peu courtes, ce dictionnaire est pour moi une mine d’informations et un chef d’oeuvre de précision” (17 iulie 2002).

Doar în spațiul fostei terori polițienești și ideologice comuniste, spațiu al perseverentei manipulări întru săltarea lui Culianu deasupra lui Eliade, gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite o găsim preluată de la Patapievici de E. Iricinschi (din clientela cunoscuților distribuitori de burse) în postfaţa scrisă de el pentru volumul Experienţe ale extazului (Nemira, București, 1998).

Cum am semnalat mai sus, în prezentarea a doi dintre cei trei „autori” ai Dicţionarului religiilor, editura a rezervat acelaşi spaţiu pentru profesorul Mircea Eliade care a predat trei decenii la Divinity School, a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru promițătorul I. P Culianu asasinat înainte de momentul angajării la Divinity School (14). Ca să-l coboare pe renumitul Mircea Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ) la acelaşi nivel cu Ioan Petru Culianu care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să publice în 1984 la Flamarion si la Payot si să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în primăvara anului 1986, au trebuit operate masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, «uitate» fiind și distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse Wikipedii, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Anul XII, 16-30 nov. 2013, nr. 269, p. 12 , http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeWikipedii5.htm ). In schimb, este «cosmetizată» cariera lui Culianu prin înflorituri stilistice care să escamoteze faptul că Ioan Petru Culianu a fost un istoric al religiilor ne luat în seamă nici măcar de mediul academic francez, unde si-a luat titlurile necesare unui cariere universitare în acest domeniu.

Banalitatea unei licențe din 5 nov. 1975 pe tema gnosticismului (Milano, 1972-1975) apare preschimbată într-un „ prim doctorat”. Perioada petrecută în Olanda ca asistent de română (1976-1986) este trecută ca timp glorios în care Culianu ar fi fost „profesor de romanistică și de istoria religiilor”. Data de înscriere (cu ajutorul lui Eliade) la un doctorat în Franța nu e menționată, cum nici numele protectorului Mircea Eliade nu apare pe nicăieri în prezentarea carierei lui Culianu. Să nu intuiască vreun cititor că asistentului de română de la Groningen i-au trebuit cam mulți ani să treacă la Paris hopul «doctoratului de troisième cycle», trecut într-un an de Serban C. Andronescu, desi pentru Culianu comisia fusese aranjată de Mircea Eliade (președintele Comisiei) să fie din patru profesori, trei favorabili candidatului (vezi Dialoguri întrerupte, Polirom, Iași, 2004). Pe pagina a doua a Dicționarului religiilor (1993) se mai consemnează ditirambic că în 1980 Culianu ar fi susținut un „al doilea doctorat”, după ce bursa din primăvara anului 1975 pe care Eliade a obținut-o pentru Culianu apare sub formă de „cursuri post-doctorale”, când protejatul nu-și trecuse încă nici licența cu Bianchi.

Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», spre a putea mai încolo să noteze următoarea minciună, anume că în 1980 Culianu a susţinut, vezi Doamne, un «nou» doctorat la Sorbona cu acea lucrare despre experienţele extatice. A treia minciună e chiar si mai gogonată fiindcă îl saltă pe un simplu asistent la gradul șefului de catedră, adăugând din burtă un profesorat inexistent de istoria religiilor pe care Culianu l-ar fi desfășurat la Groningen.

Apogeul minciunilor e atins fără îndoială odată cu afirmația că „după moartea lui Mircea Eliade” i-ar fi urmat acestuia la catedră, la Universitatea din Chicago, la vremea când încă nici nu-si trecuse doctoratul de stat. Aceasta este de fapt marea gogoașă cu imensă priză la public, reluată si repetată cu orice prilej mai bine de două decenii, cu precădere în mediul universitar.

Dar desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere publicat de psiho-sociologul Culianu într-un volum colectiv, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele însele valoroase, mai ales pentru acei cititori care nu pricep scrierile eliadești.

H.R. Patapievici repetă minciunile înșirate pe pagina a doua a micului Dicționar al reliigiilor, supralicitând că doctoratul, vezi Doamne, chiar doctoratul de stat pe care Culianu l-ar fi trecut în 1980 la Sorbona este «cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor cu doctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România.

Minciunile cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, si minciuna gogonată cu „urmașul lui Eliade la catedră” apar repetate si răsrepetate în scopul precis al modificării percepţiei cu privire la aprecierea lui Culianu, niciodată prezentat în postura sa reală de asistent de română de la Groningen ajuns în 1988 în America să predea italiana (vezi scrisoarea lui Culianu din 11 aprilie 1988 către Lorenzo Renzi în Studii de filozofie românească, vol III, Ed. Academiei, București, 2012, p.354), până să-și poată atinge visul de a preda la Chicago istoria religiilor, vis retezat brutal înainte de propriu-zisa lui împlinire prin angajarea la Divinity School. Din nefericire, din cauza acestei inflații de minciuni repetate și răs-repetate în volume de la Humanitas, Polirom si Nemira, falsuri preluate si difuzate apoi chiar si prin Editura Academiei care scoate o lăudabilă serie de Studii de filozofie românească, e ruinată credibilitatea tuturor editurilor care n-au ezitat a folosi minciuni din cele mai gogonate spre a crea legenda unui Culianu care la Chicago după moartea lui Eliade din aprilie 1986, „îi succede acestuia” (Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, 1993, p.2). Vintilă Horia – în 1960 laureat al Premiului Goncourt al Academiei Franceze, ales atât ce cititorii volumului Dieu est ne en exil, cât și de comisia de premiere (printr-un consens mai rar întâlnit), scriitor român, francez și spaniol (pe care editorii săi din Franța aproape s-au supărat constatând că „francezul” lor este si mare scriitor spaniol)-, observase cu justețe că „mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori” (Vintilă Horia în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, 1977). Neputându-l promova în post-comunism pe renumitul Vintilă Horia (1915 –1992) prin minciuni, fosta Editură Politică nu i-a tipărit acestuia nici o carte într-un sfert de secol. Probabil ca să nu nesocotească tradiția comunistă a minciunii “deliberate, calculate, verificate şi tipizate, ca o necesitate interioară” (Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.353).

După H. P. Patapievici, opera în câteva volume a lui I.P. Culianu „bate mai departe” decât opera științifică în 40 de volume a lui Mircea Eliade. În opinia sa de veleitar care-și dă bucuros cu părerea fără să știe nici el ce inepții înșiră, Mircea Eliade ar fi rămas „un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică” în timp ce I.P. Culianu este „altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare” (H. R. Patapievici), fără însă a preciza ce înțelege prin acel „altceva” mare… adânc… și bine lățit în frază, asemenea oricărei inepții sforăitoare.

Marele specialist în sanscrită, indianistul Sergiu Al-George, care a fost adevăratul discipol român al lui Eliade, observase cu justețe că Histoire des croyances (lucrare premiată de Academia Franceză) nu este “un studiu descriptiv morfologic şi exhaustiv al faptelor, în spiritul istorismului propriu-zis”, ci o decriptare a gândirii simbolice prin „detectarea faptelor semnificative, prin care simbolul devine inteligibil” (v. Corespondenţă Sergiu Al-George. 1952-1981, Bucureşti, rev. „Biblioteca indica”, ISSN 1453-7265, nr.3/1999, p.75).

De fapt, termenul de „morfologie”, la Eliade are sensul de „formă”, de „model originar” cam în felul cum folosea si filozoful Lucian Blaga termenul de „formă” ca să exprime ideea de „formă originară”. În opinia lui Patapievici, Mircea Eliade s-ar fi limitat la „ordonarea în clase morfologice” a unui material ținând de istoria religiilor. Supoziția „limitării” o lăsăm de-o parte fiind din cale afară de stupidă. În schimb, afirmația că Mircea Eliade ar fi „ordonat” ideile și credintele religioase în niște „clase morfologice”, este de-a dreptul absurdă, ea implicând posibilitatea de a înseria în „clase” niște „forme originare”. La traducerea în engleză a faimosului Traite d’Histoire des Religions (Editions Gallimard, Paris, 1949), Eliade a preferat termenul de „patterns”, de „modele” ce fac posibilă înțelegerea religiilor după forma lor originară, care le revelează esența.

In felul lui propriu, demersul eliadesc ține de fenomenologia religiei, unde „respectul pentru fapte, pentru document” (M. Eliade, 23 dec. 1942) nu cantonează în descriptiv, cum remarcase Eliade că se întâmplă într-un articol scris de asistentul de română de la Groningen, text oferit în 1976 de Eliade spre publicare în revista „History of Religions” pe care o fondase el la Chicago. La Mircea Eliade documentul reprezintă punctul de plecare pentru o hermeneutică ulterioară care revelează sensuri greu de înțeles, privitoare la realități ale sufletului si ale spiritului exprimate printr-o gândire simbolică. Articolul scris de tânărul Culianu despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu acelaşi titlu, în pregătire) nu l-a entuziasmat nici pe Eliade, nici pe profesorul de istoria religiilor Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976). In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984), Culianu va adopta o interpretare a cărei originalitate ştia că va plăcea celor cărora se străduia din răsputeri să le facă totul pe plac. Asistentul de română s-a gândit să mai reducă din complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea interpretare neştiinţifică îi atrage replica savantului Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă «babilonian» pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

După mai bine de patru ani, cu acea comisie de doctorat aranjată de Eliade să fie cât mai favorabilă protejatului său (v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată «Dialoguri întrerupte», Ed. Polirom, 2004), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta doctoratului de   «troisième cycle» fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat, trecut în 1987, după moartea lui Eliade. Teza «Experienţe ale extazului» – în care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979) -, Culianu o dedicase mărinimosului profesor Mircea Eliade care l-a ajutat atât de mult.

Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care I. P. Culianu (informator al Securității cu care coresponda și în 1985 pe tema „Eliade”, vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p.230-233) îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu către Eliade, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi – care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel -, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu publicarea lucrării de «troisième cycle» la Payot.

Numai cu tentativa tânărului autor de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (de Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, faimosul profesor de la Chicago n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).

De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom (2004) corespondenţei dintre marele profesor de istoria religiilor de la Chicago și asistentul de română de la Groningen, -publicată la Iași în colecţia ‘Biblioteca I.P. Culianu’, când mai corectă ar fi fost încadrarea în colecţia ‘Biblioteca Eliade’-,   dezgroapă un proiect de carte de interviuri (Dialoguri întrerupte) îngropat de Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc ), care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aşa ceva) că nu opera sa literară îl pasiona pe Culianu, admiratorul lui Elie Wiesel (apud. Stefan C. Andronescu), acel Wiesel care scrisese fără jenă că în jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci inexistenţii «jandarmi români». Degeaba îl sfătuise Eliade pe doctorandul Culianu să încerce să-şi vadă de studiile sale din domeniul istoriei religiilor si să nu «scrie la comandă» (15). Când rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu anti-semitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi, I.P. Culianu se pare că n-a rezistat atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici după înfiinţarea Securităţii în 1948. Cam în această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenţie de a citi (din zorii zilei, cum îşi va aminti în 1990 într-un interviu din Italia publicat în 2003 în Revista „22”), cărţi scoase din circulaţia publică de către paza ideologică din comunism.

Contrazisă de nota către Securitate scrisă de Culianu despre Eliade în vara anului 1985, varianta “oficială” (difuzată de Leon Volovici prin revista GDS-ului condus de G. Liiceanu, vezi „22” din 16 iulie 2007) a fost că doctorandul Culianu ar fi refuzat încă din studenția bucureșteană “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi fost “ostracizat”. In orice caz, era vorba de un soi unic de “ostracizare”, aplicat în exclusivitate lui Culianu, căruia i se recenzau cărţile în reviste tipărite în Romînia comunistă pentru străinătate (v. recenzia lui Adrian Marino tradusă în engleză pentru rev. „Ethnologica”) si căruia revista Institutului de Istorie si Teorie Literară „ George Călinescu” îi publica în 1985 un interviu luat în Olanda de Andrei Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu) în anul 1984, iar în 1986, aceeași „Revistă de istorie și teorie literară” îi publica un articol comentat în 1988 de Sorin Antohi într-o revistă clujană.

In schimb, ostracizarea autorilor români care se impuseseră în lumea culturală europeană si ale căror cărţi erau premiate de Academia Franceză, avea cu totul alte caracteristici. Ea însemna scoaterea operei lor din bibliotecile publice românești, cenzurare si marginalizare cu interdicţia totală de a se face referire la numele celui ostracizat. De exemplu, despre cărţile fostului deținut politic Ion Omescu, rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea în Italia, nu scria nimeni în 1987 în Anuarul Centrului de Stiinţe Sociale al Universităţii din Iaşi, cum scria informatorul Sorin Antohi despre informatorul Culianu. În România aflată sub teroare ideologică și polițienească nu impresiona chiar pe nimeni că era vorba de volume valoroase din punct de vedere cultural, premiate de Academia Franceză. Spre deosebire de doctorandul Culianu, ale cărui cărţi publicate cu ajutorul faimosului Eliade nu s-au putut impune în Franţa, fiindcă tipărirea la o editură mare este o condiţie necesară, dar nu şi suficentă (cum se spune în matematică), Ion Omescu a fost apreciat de mediul academic francez datorită profunzimii si originalității studiilor sale despre Shakespeare.

Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul comunist I.P. Culianu îşi uimea profesorii de la Bucureşti cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în acele imense depozite cu volume necatalogate, unde a putut pătrunde prin îngăduinţa Securității acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost şi “ostracizarea” de după stabilirea în Italia. Fiindcă în asemenea depozite era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii Academiei (sau chiar la Fondul Directorial al acesteia), unde tipăriturile, erau totuşi catalogate. De însăşi existenţa acelor depozite de cărţi nu se ştia probabil decât la vârful ierarhiei ideologice a unui stat totalitar în care teroarea ideologică mergea mână în mână cu teroarea poliției politice. La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de stânga supravegheat ideologic de „groparul culturii românești”, cum fusese numit Leonte Răutu (v. Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).

Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind opinia asistentului de română care credea că realizarea unităţii noastre naţionale, după războiul pentru dezrobirea Ardealului, nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade (preşedinte), Michel Meslin si Jacques Flamant cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004), asistentul de la Groningen a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu (16), să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980 si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004). Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă doctoratul de stat   (în 1987), tot cu o lucrare despre mituri gnostice.

Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor în istoria religiilor decât la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu prin 1983: «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin cincisute de articole». In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenţa cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Iar la Assisi îi apăruse acea lucrare nereușită despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977). Cartea nu a fost apreciată de Eliade (apud. Cicerone Poghirc). Dar, generos din fire, Eliade îi îngăduise lui Culianu să folosescă una din scrisorile sale pe post de prefață. In schimb, editorului Payot, Mircea Eliade i-a recomandat monografia scrisă de Douglass Allen (17) care a apărut la Paris în 1982.

Modestul volum al lui Culianu fusese tipărit la Assisi în anul când în Franţa editorul Constantin Tâcu publica numărul din «Cahier de l’Herne» dedicat lui Mircea Eliade şi când volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) se bucura de un foarte mare succes. In cartea despre Eliade,   spre regretul asistentului de română de la Groningen, editura italiană înlăturase paginile cu un iz politic de factură incertă. Lucrarea, ce purta amprenta tinereţii autorului român, apăruse la doi ani după ce   profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, care din 1975 devenise membru al Academiei Regale Belgiene, şi chiar în 1976 era făcut   doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.

Despre protejatul căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot, pe 3 febr. 1983, în scrisoarea prin care îl delega pe Culianu să-i editeze cărțile științifice după moartea sa) că “promite să devină în circa zece ani” un nume important în istoria religiilor, fapt petrecut în România post-comunistă cu un mediu universitar de nivel extrem de scăzut și doar prin intermediul minciunilor bine mediatizate. In direcţia promisiunilor de viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) şi la Payot, care condiţionase publicarea tezei lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.

In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele (conferinţa «Vrăjitoarele la ananghie » a fost inclusă în vol. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, București, 1999, pp 364-386). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, profesorul invitat a spus că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există. Cu asftel de subiecte, spre ghinionul său, asistentul de română de la Groningen a avut odată neșansa să fie în public (la Chambery) două vrăjitoare adevărate, care i-au spus fără menajamente că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui Culianu ţinută după moartea lui Eliade la Chicago pe 5 mai 1986 se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: fiindcă vorbitorul nega existența vrăjitoriei.

In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în baza   ultimei sale lucrări din 1987 pentru doctoratul de stat (necunoscută de Eliade în 1983 când vedea în Culianu o promisiune pentru un viitor ceva mai îndepărtat), cei interesaţi nu vor afla răspunsul de la turnătorul Sorin Antohi („Am turnat la Securitate”, în „Cotidianul” din 5 sept. 2006), pentru care o carte “mult comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”. Nici de la Plerșu, Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade. Probabil nu se vor lămuri în respectiva privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv. In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu în Israel, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade.

Note și considerații marginale:

  1. vezi dr. Andrei Pandrea, 1940: Romania sfârtecată, în rev. „Cuvântul Românesc” (Canada), aprilie 1991, pg.13; https://fr.scribd.com/doc/187826934/AndreiPandrea1940RomaniaSfartecata .
  2. Din cauza terorii dezlănţuite din primele zile ale lunii septembrie 1940 de guvernul maghiar de ocupaţie, 150 000 de români s-au refugiat din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte mai lentă, măcelărirea copiilor, femeilor si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19 040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3 598), Ciuc (538), Cluj (6 256), Maramureş (284), Mureş (2 534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1 216), Sălaj (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, București, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj-Napoca, 1985). Pentru a putea repeta istoria unor asemenea masacre, în manualele ungurești, victimele sînt prezentate drept călăi în toate pozele din perioada celor patru ani de administrație hortistă, „rocadă” înfăptuită după modelul de succes cu poza românului Cofariu bătut după 1990 de unguri la Târgul Mureș, poză prezentată în Occident invers: Cofariu ar fi fost ungurul bătut de români. O vagă idee asupra multimii de fărădelegi îndreptate împotriva românilor în teritoriile României administrate de etnicii maghiari (azi, în sec. XXI) se poate contura la citirea interviului luat de scriitorul Corneliu Florea (/dr. Dumitru Pădeanu, autor al volumului Cine tulbură liniștea Transilvaniei, Ed. Aletheia, Bistrița, 2012) Inalt Preasfinției Sale Ioan Selejean, arhiepiscop al Episcopiei Covasnei si Harghitei, interviu publicat on-line de revista canadiană „Alternativa” condusă de poetul Alexandru Tomescu (vezi http://www.alternativaonline.ca/index.html ).

3.vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p. 126. In revista „22” a „contraculturii românești” (vezi Serban C. Andronrscu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade? http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-lui-mircea-eliade%e2%80%9c/) ) fostul comunist Lucian Boia (mediatizat asiduu de Editura Humanitas) legitima activitatea sa proprie de falsificare a istoriei Românilor în felul următor:   „istoria care a fost este una, si istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta” (vezi. Lucian Boia, în rev. „22”, Anul XII, Nr. 593, 10-16 iulie 2001).

  1. Filozofului Petre Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “ORICE MARE INTELIGENȚĂ BASCULEAZĂ ÎNTRE RELIGIE ȘI FILOZOFIE” (Petre Țuțea); on line la https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/tuteanae/ ) chemat ades la Securitate spre a fi intimidat, un securist îi spusese că de „le-ar face plăcerea să moară”, i-ar ridica o statuie, cum numai ei sînt în stare să o facă (notase istoricul Gabriel Gheorghe, fost coleg de detenție cu Petre Țuțea). După s-au debarasat de I.P. Culianu, jurnalist criticând regimul neo-comunist al lui Iliescu, jurnalist amenințat cu moartea în 1990 si împușcat în 1991 când devenise monarhist la vremea unei isterii „anti-monarhice” susținută de mass-media din țară (vezi Tereza Culianu-Petrescu, în rev. „Observatorul Cultural”, nr. 87, 23 oct. 2001) -, i-au ridicat apoi lui Culianu o statuie, străduindu-se totodată a-l plasa în locul lui Eliade pe cel asasinat în 21 mai 1991 la Chicago în pragul noii sale cariere de istoric al religiilor la Facultatea de Teologie unde Mircea Eliade predase trei decenii. Ca urmare a amenințărilor din 1990, soldate și cu o descindere în locuința sa, Culianu încetase a mai publica   articole politice în „revista de scandal din New York Lumea liberă românească” (Serban C. Andronescu, ,A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? URL http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-lui-mircea-eliade%e2%80%9c/). Incă din decembrie 1990 (apud. Tereza Culianu-Petrescu) el sistase rubrica sa intitulată „Scoptofilia” (gr. „plăcerea de a privi”). A. Oișteanu, nepotul lui Leonte Răutu (supranumit „groparul culturii românești”), scrie în 2011 că revista „de scandal” din New York (apud. Serban C. Andronescu, autor al unui volum istoric extrem de documentat despre mareșalul Ion Antonescu: Glorie, adversitate, infamie), ar fi fost „o publicație foarte prestigioasă”. Probabil pentru că la revista „Lumea liberă Românească” colabora alături de I.P. Culianu si Vladimir Tismăneanu (fiul stalinistului care incercase reabilitarea Anei Pauker), Aici Culianu a publicat „articole virulente la adresa regimului neo-comunist [cu Ion Iliescu, președinte, Virgil Măgureanu, șef al Securității și cu Andrei Pleșu ministru al culturii] proaspăt instaurat în România la începutul anului 1990” (Andrei Oișteanu, rev. „22”, Nr. 21, 17-23 mai 2011, p.8).
  2. Humanitas, fosta Editură Politică (instalată din 1990 în sediul ziarului „Scânteia” din clădirea Presei „libere”) îl prezintă pe Mircea Eliade așa cum prezintă nume „valoroase” ale culturii cripto-comuniste care trezesc entuziasme de gașcă, fiind lăudate prin reciprocitate și relații clientelare. În cazul „autorității de prim rang a lumii științifice” care a fost întradevăr Eliade, aprecierea valorii sale se vede și din distincțiile academice care i-au fost oferite și pe care Editura Humanitas tot „uită” sa le treacă: «Sewell L. Avery Distinguished Service Professor » (1964); Membru al «American Academy of Arts and Science» (11 mai 1966); Doctor Honoris Causa al Universității din Yale (iunie 1966); «Christian Culture Award Gold Medal for 1968», Univ. Windsor (Canada); Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională din La Plata (Argentina), 1969 ; “Professor Extraordinario de la Escuela de Estudios Orientales, 1969 (Univ. San Salvador); Doctor Honoris Causa in Sacred Theology, Ripon College, 1969; Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Loyola University (Chicago); Membru al Academiei Britanice (8 iulie 1970); Doctor Honoris Causa in Science of Religion, Boston College (iunie 1971); Doctor Honoris Causa of Law, La Satte College, Philadelphia (17 mai 1972); Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Oberlin College (21 mai 1972); Membru al Academiei Austriece de Stiință, Viena (23 mai 1973); Doctor Honoris Causa of Letters, Univ. of Lancaster (16 aug. 1975); Membru coresp. al Academiei Regale Belgiene (sept 1975); Doctor Honoris Causa al Univ. Sorbone (Paris, 14 febr.1976); Membru al Acad. de Limbă si literatură franceză, Bruxelles (15 febr.1977); Membru al Academiei Regale Belgiene (18 febr. 1977); Premiat de Academia franceză pentru « Istoria credințelor și ideilor religioase », iunie 1977; Legiunea de onoare, Paris, 11 sept.1978, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, două variante mai scurte au apărut pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 și în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).
  3. Un rol important în încercarea de micșorare prin calomniere a lui Mircea Eliade l-a avut Editura Humanitas care, deşi face bani buni din vânzarea cărţilor lui Eliade, nu s-a sfiit să publice stufosul dosar (de genul celor confecţionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa “uitare” a unei mişcări politice interbelice în care Eliade nu a fost niciodată înscris. Traducătoarea lui Liiceanu în franceză, autoarea acestui dosar politic (apărut în Franţa si imediat după aceea la fosta Editură Politică), autoare care semna cu numele de Alexandra Carreau Hurezeanu (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui Philippe Laignel Lavastine (mare admirator al lui Eliade pe care l-a cunoscut în 1946), s-a “măritat” cu filosofia românească printr-o iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaţii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu (de unde “iubirea” pentru Noica, pus si el la zid, prin intermediul Editurii Humanitas, de zeloasa traducătoare), si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran? – în rev. Jurnalul literar, noiembrie-dec. 2003, p. 13). In proiectul Enciclopediei on-line a Filosofiei Româneşti coordonat de C. Ciocan (din clientela directorului Editurii Humanitas), – enciclopedie a carei listă de filosofi este umplută de paznici ai sclaviei intelectuale comuniste (politruci desemnați ca “marxiști”) -, Ioan Petru Culianu este considerat a avea o aceeaşi valoare ca Mircea Florian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu, Stefan Lupascu, Camil Petrescu, Ioan Petrovici, toti acestia aliniaţi alături de filosoful… Benjamin Fundoianu. In schimb, reputatul indianist Sergiu Al-George, adevăratul discipol român al lui Eliade, este ceva mai jos, cu o fişa de filosof “semnificativ” proiectată a avea 3 pagini, faţă de 3,5 pagini pentru “remarcabilii” B. Fondane și Culianu.
  4. vezi Titus Lateș, Comparatism și profunzime în opera lui Sergiu Al-George, în vol. Studii de istorie a filosofiei românești, vol.I, coordonator I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, București, 2006, pp.-315-321; precum și Recomandarea pentru intrarea indianistului Sergiu Al-George în Uniunea Scriitorilor Români scrisă de Alexandru Paleologu în 2 febr. 1978, la care se poate adăuga citirea „corespondenței științifice și colegială, la rang de paritate, cu personalități ca Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Mircea Eliade, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha” (apud. Al. Paleologu, în vol. Sergiu Al-George. Corespondență. 1952-1981 scos de rev. „Biblioteca Indica”, nr. 3/1998, p. 141).
  5. Dl Sorin Alexandrescu îmi preciza printr-un e-mail următoarele: „Ioan Petru Culianu a fost doar asistent pentru română a profesorului Noomen de romanistică. Preda adică limba practică și ceva literatură. Inițial am ținut eu acele ore în combinație cu norma de la Amsterdam, apoi am rămas doar în această ultimă Universitate. L-am cunoscut foarte bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest și destul de lingușitor” (S. Alexandrescu, 11 martie 2009).

9.Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar există o singură așa-zisă „dovadă” cu care defilează cripto-comunismul fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură „obligatorie” ca și Anii treizeci – tricotați de Zigu Ornea după modelul falsificatorului Roller (Ornea/Orenstein este redactorul ESPLA care a dat pe ascuns Securității manuscrisul „Povestirilor despre om” predat editurii spre tipărire, manuscris pentru care filozoful Noica a făcut șase ani de temniță în regim de exterminare (vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005; și art. Lucianei Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si articolul jurnalistului I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi dr. Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența Mircea Eliade – Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30).

  1. La Chicago, după moartea profesorului Mircea Eliade (din aprilie 1986, „grăbită” probabil de incendierea arhivei sale pe 17 decembrie 1985), nu Culianu a urmat la catedra ce purta deja numele acestuia, la acea dată el neavând încă doctoratul de Stat, trecut în 1987. În SUA Culianu a fost întâi profesor de italiană în 1988 la Amherst College, M.A si abia mai târziu a predat istoria religiilor la Chicago, în martie 1991 obținând green card. In iulie 1991 ar fi urmat să „primească cetățenia, condiție pentru oficializarea poziției sale definitive la Catedra de istoria creștinismului” (Tereza Culianu, în „Obs. Cult.” Nr. 87 din 23 oct. 2001). După ce deja din 1990 începuseră amenințările celor supărați de critica regimului neo-comunist din articolele politice publicate de Culianu într-o foaie newyorkeză, pe 21 mai 1991 jurnalistul a fost asasinat. Pe fondul unei isterii anti-monarhale răspândită prin mass-media din țară, în perioada vizitei în SUA a ex-regelui Mihai (10-14 aprilie) „în holul Drake Hotel un individ îi spusese jurnalistului Culianu că va fi omorât dacă va lucra cu ex-regele” (ibd.). Urmașă la catedra lui Mircea Eliade a fost Wendy Doniger, aleasă de Eliade să-i fie secretară la alcătuirea celor 16 volume monumentale de Enciclopedia religiilor. Encyclopedia of Religion îngrijită de Mircea Eliade a apărut în 1987 după moartea lui Eliade la MacMillan din New York, fiind premiată în 1988, cum scria Culianu pe 6 aprilie 1989 (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, București, Ed. Academiei, 2012, p. 357).
  2. Doctoratului de stat (condus de Meslin) a fost trecut de Ioan Petru Culianu la limita timpului admisibil cu teza Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes, publicată apoi la Paris în 1990 cu un titlu puțin schimbat, la aceiași editură care i-a scos post-mortem lui Eliade, Dictionnaire des religions (Plon, 1990). Profesorul Michel Meslin de la Sorbona era agasat încă din 1980 de arivismul lui Culianu (cf. Șerban C Andronescu, A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? vezi     http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%E2%80%9Ediscipolul-lui-mircea-eliade%E2%80%9C/. De aceea l-a acceptat după doctoratul de troisieme cycle numai la insistențele lui Eliade, vezi scrisoarea lui Culianu unde-l roagă pe Eliade să vorbească cu profesoril Meslin în Dialoguri întrerupte (Polirom, Iași, 2004). Odată cu publicarea tezei susținută în 1987, Culianu a făcut adăugiri răutăcioase la adresa lui Eliade, în America observându-se nepotrivitul „tratament pe care il aplică maestrului său în notele de la teza sa de doctorat” (vezi St. Stoenescu, în rev. „Origini. Romanian Roots”, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p.67). Falsul discipol s-a dovedit mult prea grăbit să uite ceea ce singur recunoscuse în 1978: „Datoriile mele de recunoștință față de M. Eliade sînt profunde și complexe” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, Serie nouă, anul XII, Nr. 269 din 16-30 nov. 2013, p.12; http://www.scribd.com/doc/186557642/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-in-diverse-Wikipedii ).
  3. În opinia scriitorului Serban C. Andronescu, Pergamentul diafan, publicat de Ioan Petru Culianu în Italia ar fi fost un roman polițist inspirat de întâmplările cheie din viața acestuia.
  4. “Ultimul Culianu” (Humanitas, 2010) ar fi, după cum mărturiseşte Patapievici “şi bilanţul său personal”. Nu stiu cine ar putea decide (în cunoștință de cauză) dacă – in afara ideii că a existat un „ultim” I. P. Culianu, autor al ultimei sale dezlânate producţii, si alt Culianu inaintea acelei cărţi „probabilmente concepito dal Culianu come lasciapassare” (Giovanni Casadio, Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95) -, Patapievici a mai pus si ceva de la el pe lângă compilarea ideilor lui Culianu din acea carte care (din nefericire) s-a nimerit să fie ultima („Subito dopo la sua morte /…/ venne pubblicato l’ultimo suo libri I VIAGGI DELL’ANIMA, Milano, 1991, un’opera di sintesi, una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente”, Giovanni Casadio, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95). Fiindcă partea de asa zisa „originalitate” prin care Patapievici ar scrie (vezi Doamne) despre cărţile nescrise ale lui Culianu n-am auzit să fi entuziasmat vreun cititor mai răsărit. Accentul în Ultimul Culianu e pus pe “magicianul care ştie şi are puterea să controleze TOTUL” (Patapievici), prin ştiinţă şi tehnologie. De reţinut ar fi două registre, al controlului şi al manipulării, excluse fiind celelalte registre din sfera umanului. Magia ar fi o ştiinţă ivită dintr-o anume facultate cognitivă botezată “sintetizator fantasmatic” care produce hărţi ale minţii (cum sînt religiile), imagini, reprezentări, viziuni şi sisteme, precum şi legăturile dintre sisteme. Mintea (sau gândirea) funcţionează şi ea cu un set de premize şi un set de reguli, cu care mai apoi generează sisteme. Modelul generativ al sistemelor ar semăna cu ramificaţiile unui arbore. In capitolul care ar fi trebuit să împresioneze prin originalitate, intitulat “Cărţile nescrise” (cap. IV), Patapievici a omis din păcate să se ocupe si de nescrisa   istorie a tradiţiei platonice, amintită de Culianu la Radio BBC: “am dorit chiar odată, să scriu istoria întregii tradiţii platoniciene” se lăuda el pe unde Radio (Studii românesti, II, 2009, p.229) chiar în anul când luase doctoratul de stat. În fine, dacă Patapievici ar fi tratat în cartea sa si despre gândirea lui I.P. Culianu din nescrisa istorie a tradiţiei platonice, poate volumul Ultimul Culianu ar fi devenit într-adevăr interesant. Căci povestea cu principiile generative integrată în povestea cu cheia universală pe care o oferă magia, asa cum e povestită de Patapievici ( vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Gabriel Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici, http://www.scribd.com/doc/164908434/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-G-Liiceanu-%C5%9Fi-plagierea-de-tip-%E2%80%9Cinadequateparaphrase%E2%80%9D-la-Patapievici ) e chiar plicticoasă, pe lângă reusita paginilor similare din Eros si magie. Desigur mai puțin plicticoase la fostul fizician (incapabil a-si trece până în 2002 –vezi Who’s who în Romania, Pegasus Press, Bucuresti, 2002, p. 491 -, acel doctorat în filozofie la care fusese admis pe 15 oct.1990) sînt gogomăniile referitoare la gândirea faimosului Mircea Eliade.
  5. Asasinatul politic de la Chicago din 21 mai 1991 nu a fost nici până azi elucidat de poliţia americană. Dar discuţiile, abundent mediatizate în marginea asasinatului, aduc din ce în ce mai mult cu vehemenţa ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei. Tereza Culianu scrie că vinovată ar fi fost „o fracțiune scăpată de sub control a vechii Securități române, așa cum opina gen. Ion Pacepa… După unele informații la executarea ordinului criminal dat din România ar fi participat 6 oameni dintre care 2 s-ar fi deplasat la Chicago” (v. „Observatorul Cultural” 87/ 23 oct. 2001). Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnalase „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu, renascentistul, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6). Si în cartea lui Ted Anton este avansată ideea că ar fi fost victima Securității care îl racolase încă din studenție (cf. C. Livescu, articol citat; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați).
  6. Asistentul de română Culianu s-a pretat la «atacul la comandă», a cărui victimă a fost Horia Stamatu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu, ciudățenii post-comuniste, http://www.scribd.com/doc/154171177/Isabela-Vasiliu-Scraba-La-centenarul-na%C5%9Fterii-poetului-Horia-Stamatu-Ciud%C4%83%C5%A3enii-cripto-comuniste ). Mircea Eliade şi Virgil Ierunca au încercat fără succes să oprească «execuţia» lui Horia Stamatu, care devenise «periculos» fiindcă si-a dat seama că «nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională, nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în „România literară”, 7 febr. 1996). Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat pe Culianu să renunţe la publicarea articolului scris împotriva gânditorului poet, spunându-i clar că publicând articolul îsi deconspiră legăturile cu Securitatea. Ioan Petru Culianu a publicat articolul în „International Journal of Romanian Studies”, vol II 1977-1980 apărut efectiv în 1984, întrucât «comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită. După raționamentul lui Virgil Ierunca (dovedit corect în cazul lui Ioan Petru Culianu, informator care coresponda cu Securitatea din țară pe tema lui Mircea Eliade (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008 ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), s-ar putea presupune că toți cei care după 1990 i-au refuzat dreptul la replică lui Horia Stamatu adică au refuzat să publice acel text de cca 27 de pagini, aflat, de ex., în corespondența cu Horia Stamatu rămasă de la medicul poet Alexandru Lungu (publicată pe alese în „România literară”), text aflat și între scrisorile primite de Eliade (corespondență publicată în vreo cinci volume cu omiterea expresă a textului despre Culianu scris de Horia Stamatu) precum si în corespondența rămasă de la Paul Miron (publicată de Nicolae Florescu la Ed. „Jurnalul literar” cu cenzurarea aceluiași text despre Culianu), precum si în arhiva lui Virgil Ierunca intrată în posesia lui G. Liiceanu), si-ar fi „deconspirat” astfel relațiile lor cu Securitatea. Ultimul loc din care s-ar fi putut publica scrisoarea lui Horia Stamatu despre Culianu recenzent al poeziei sale a fost „cucerit” odată cu aducerea în țara ucigașilor lui Culianu (nejudecați și nepedepsiți)   a arhivei lui Leonid Mămăligă (/Arcade).
  7. Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in Franţa), față de Culianu care a avut nevoie de zece ani ca să-și treacă doctoratul de stat (din 1976 până în ianuarie 1987), a trecut într-un an doctoratul « de troisieme cycle » si în doi ani doctoratul de stat la Sorbona; în 1971 el devenea, «master of Arts» la Brooklin College, New York ; în 1973 îşi lua doctoratul de stat, PhD la City Univ, New York. Cunoscându-l personal si fiind impresionat de I.P. Culianu care „căutând din răsputeri să obțină o poziție dominantă în societate călca în picioare, ca orice ambițios marcant, tot ce contravenea veleităților sale, de pildă tradițiile strămoșești ale țării în care s-a născut și a crescut” , Șerban C Andronescu a scris documentatul articol A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? ( vezi http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%E2%80%9Ediscipolul-lui-mircea-eliade%E2%80%9C/ ) poate exagerând pasiunea lui Culianu pentru vrăjitorie si pentru stiințele oculte, dar observând cu justețe că viața lui Culianu „a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant” (op. cit.).
  8. Douglass Allen îi spunea regretatului Gabriel Stănescu într-un interviu că a scris „patru cărți despre lucrările erudite ale lui Mircea Eliade” (vezi rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p.98). În acea discuție prilejuită de centenarul nașterii marelui savant, Allen dezaproba pe cei care l-au acuzat pe Eliade că ar fi fost, vezi Doamne, „subiectiv” în „formularea părerii sale foarte complexe asupra simbolismului religios” (ibid.). Tot în anul centenarului, la conferințele studențești (Univ. of Texas, Austin) despre America Latină, pe 3 febr. 2007, studentul peruan Ulises Gonzales de la Lehman College (N.Y) a sustinut o conferință extrem de interesantă (ulterior premiată) cu titlul Macondo sagrado y profano. Presencia del piensamiento de Mircea Eliade en el mundo de CIEN ANOS DE SOLEDAD (vezi http://www.scribd.com/doc/182677473/Ulises-Gonzales-Macondo-sagrado-y-profano-Presencia-del-pensamiento-antropologico-de-Mircea-Eliade-en-el-mundo-de-Cien-anos-de-soledad ). Eseul lui Ulises Gonzales are, pe lângă multe alte calități, și darul să infirme acele acuzații de „subiectivism”.   Intrucât grila de lectură pe care o oferă rezultatele (surprinzător de juste) la care a ajuns Eliade (în Mitul eternei Reîntoarceri, Paris,1949, Bucuresti, 2008, în Tratatul de istoria religiilor, Paris, 1949, București, 1992, în Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Paris, 1951, București, 1996; în Imagini si simboluri, 1952 si în Sacrul si profanul, în germ., 1957; în fr. 1965; în românește, 2000) ușurează în mod evident înțelegerea faimosului roman Un veac de singurătate, tradus în românește de Mihnea Gheorghiu, imediat după apariția sa în Occident, după cum remarcase St. Stoenescu, pe 12 nov. 2013 într-un mail trimis după citirea acestui text. Analiza lui Ulises Gonzales (actualmente lector suplinitor la Lehman College – Adjunct Lecturer la Departamentul de Jurnalism, unde predă tehnici de comunicare jurnalistică) este centrată pe folosirea conceptelor eliadești de timp ciclic si de spații sacre, cu evidențierea timpului sacru în cartea publicată de romancierul Garcia Marquez în 1967 (vezi U. Gonzales, Macondo sacru și profan, în română, spaniolă si engleză în rev. „Origini. Romanian Roots”, vol. XVII, Part 1, January-June, 2013, Norcross, Georgia, SUA, pp.52-66).

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către administratorul Mycomp care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism:

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ;

Chiar și vandalizată, fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este deseori cenzurată (adică intenționat ocolită) de câteva motoare de căutare.

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s