IsabelaVS-VintilaHoriaCentenar

IsabelaVS-VintilaHoriaCentenar/11 oct. 2017/ 134810car./ 18707cuv.

 Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, ca și Eliade, din comunism până azi

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/

 

Motto: „O, țara mea mâncată de jivine / Pe drumurile-ți albe-n triste sate / Cu traista de pribeag în spate /

Azi iar colindă Dumnezeu în tine” (dr.V. Voiculescu*, Cerșetorul)

 

REZUMAT DE IDEI:

Cartea „triumfului parizian” a romancierului Vintilă Horia incită Securitatea anti-românească (în frunte cu Alexandru Drăghici secondat de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg alias Nicolski/ Nicolau) să răspândească minciuni pe seama primului scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze. Falsificări securiste după 1990 și apariția Trilogiei exilului la Craiova. Respingerea publicării laureatului Goncourt la singura editură de categoria „A” (Editura Humanitas) care-l cenzurează pe laureatul Academie Franceze, Mircea Eliade. Efemeritatea modei „Vintilă Horia” lansată în 1990 spre a da impresia unei schimbări mai radicale decât s-a petrecut în realitate. Șabloane comuniste la publicarea numelui fostului deținut politic Axente Sever Popovici pe când scriitorul eliminat din cultura românească mai trăia.

Dresajul mental în experimente pavloviene mai puțin mediatizate și în re-educările comuniste din temnițe.

Profanarea prin politic în opoziție cu salvarea prin religie și individual (Vintilă Horia) : „Prigoniți-l pe Boețiu!” și „calea muceniciei” (Sf. Arsenie Boca) urmată șase ani de Noica. Spălarea creierelor prin mass-media și universități. O antologie din 1994 camuflând prin titlu criminalitatea comunismului care a închis în temnițe și lagăre de exterminare vreo două milioane de români omorând din ei circa 200000 (cf. vol. Românii în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, p.207). Retroactivitatea legilor folosită la transformarea României într-o „gubernie penitenciară” (V. Ierunca). „Obscuritățile revelatoare” ale universitarului Marius Miheț.   Insistențele unui vizitator al exilaților St. Lupașcu și Vintilă Horia „nimerit” în miezul pățaniei eseului despre limbajul anagogic din „3-eme Millenaire” . „Reprezentarea mintală” despre ortodoxia românească a unui fizician auto-desemnat „academician” fără a avea dreptul la acest titlu. Cine ar fi fost Vintilă Horia sau Mircea Eliade fără scrierile lor? Tehnica lozincii în „transdisciplinarizarea” celor doi laureați ai Academiei Franceze.   Reintegrarea lui Vintilă Horia în cultura românească prin publicarea cu țârâita. „Romancierul celei de-a patra dimensiuni” ostracizat, ca și Mircea Eliade, înainte și după căderea comunismului, „pe tăcute și pe netăcute” (Horia Stamatu).

 

Partea I-a: Vintilă Horia ostracizat, ca și Eliade, înainte și după căderea comunismului

 

Scriitor interzis în cultura comunistă, receptarea lui Vintila Horia s-a configurat după 1990 ca un „fenomen cultural unic” prin refuzul oficialilor culturii cripto-comuniste, contrastând cu „amploarea eclatantă a recunoaşterilor internaţionale”(1). „Ca să ai succes la Paris e necesar să fii catolic, comunist sau Român” – îi spunea în 1957 lui Vintilă Horia (viitorul laureat al celui mai prestigios premiu literar francez) un scriitor american naturalizat francez, probabil cu gândul la Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade. La vremea când temnițele comuniste gemeau de mulțimea scriitorilor români încarcerați politic (precum poetul Vasile Voiculescu de 77 de ani, filozoful Noica, indianistul Sergiu Al-George, eseistul Alexandru Paleologu, teologul Stăniloae, poetul si eseistul Nichifor Crainic de 72 de ani, părintele Benedict Ghiuș, părintele Sofian, Sandu Tudor, filozoful I. Petrovici de 79 de ani, poetul Radu Gyr, compozitorul Dimitrie Cuclin, criticul Vladimir Străinu, poetul Ion Caraion, criticul Emil Manu, epigramistul Păstorel, I.D. Sârbu, etc.), conducerea Securității anti-românești, supărată în 1961 pe succesul de la Paris a romancierului Vintilă Horia, a declanșat în Franța „scandalul Goncourt” (cf. documentului din 20 dec. 1961 publicat de Marilena Rotaru în volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia, București, 2002). Securiștii cu putere de decizie au ordonat contrafacerea unui dosar pentru compromiterea (2) scriitorului exilat.

De la Monica Lovinescu știm cum s-a „amorsat” scandalul: La aflarea veștii că un scriitor român trăitor în exil ar putea fi onorat cu cel mai prestigios premiu literar al Franței, acel stat în stat pe care l-a reprezentat Securitatea (înființată în 1948 la ordinul Moscovei de Ana Pauker, colonel sovietic) a trimis un dosar falsificat la Ambasada R.P.R. din Paris,   prin oportunistul Mihai Ralea, bucuros de posibilitatea unui nou voiaj în Franța studiilor lui doctorale (vezi   conferința mea din 18 mai 2012 despre Vintilă Horia de la Universitatea din Alba Iulia: http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ; precum si partea a II-a din înregistrarea de la Târgul Gaudeamus unde s-a lansat în 2010 un volum de eseuri scrise de Vintilă Horia: http://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA ). Consultând dosarul contrafăcut, Monica Lovinescu a observat șmecheria falsificatorilor care puseseră la grămadă „unele lucruri reale, articole scrise de Vintilă Horia pe poziții de dreapta, în fotocopie. Si erau tot acolo, altele, INVENTATE. Adică bătute la mașină și FOTOCOPIATE, articole de un anti-semitism fulminant… Erau amestecate abil, foarte inteligent, bine trucate în colajul ce se oferea.» (vezi Monica Lovinescu, în vol.: Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 100. Spre a se făli și dincolo de Cortina de Fier cu succesul romancierului, dar mai ales spre a-l atrage în capcana unei colaborări cu Securitatea anti-românească, ambasaborul Republicii Populare Române la Paris, E. Bender, alias M. Bălănescu vroia zor nevoie să se pozeze cu Vintilă Horia, știind bine că în cele zece volume pe care scriitorul le publicase până atunci în Regatul României și în exil nu se găsea nici o frază anti-semită. Bănuita reacție negativă avea pregătită riposta: dosarul de calomniere.

Dar nu numai securiștii lagărului comunist au fost neplăcut surprinși de alegerea celor nouă membri ai comisiei de premiere. Reproșurile pe care le citim azi semnate de criticii școliți cu romanele realismului socialist (sau de foștii lor studenți) au fost publicate mai întâi de dreapta franceză, nemulțumită că în 1960 n-a fost ales romanul unui francez: „Rien de bien imperial dans cette meditation-dissertation, autour de laquelle se dressent les decors sans couleurs de la Dacie legendaire”. Deși rafinamentul, distincția erudiției autorului și siguranța bunului său gust nu pot fi puse la îndoială, romanul fiind „assez interessant au point de vue philosophique et psychologique”, parcă tot „Memoriile lui Adrian” ar fi fost mai reușite, și-au dat unii cu părerea. „Greu s-ar mai putea citi”, au adăugat ei, un roman „plus honnetement academique, ou le talent incontestable se depense avec… une plus inutile sagesse. Sans doute, il y a le style….un souci de respectabilite ait pique les jures Goncourt”. „La substance de l’ouvrage est tres bonne”…dar este oare plauzibil ca un poet cu faimă de libidinos să figureze printre primii mesageri ai Viflaimului? (8 dec. 1960).

În țară, dușmanii culturii românești plasaseră din timp la fondurile secrete ale marilor biblioteci scrierile laureatului Premiului Goncourt. Trecute în broșurile cu titluri de cărți interzise (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) n-au fost doar volumele lui Vintilă Horia apărute înainte de 1943 ci si opera publicată în exil, ca și antologia Giovanni Papini din 1951 alcătuită și prefațată de Vintilă Horia în Argentina, datorită căreia a obținut o bursă de un an în Spania și a putut să se întoarcă în Europa. Obiceiurile securiste de a dosi, tria și instrumentaliza politic arhivele exilaților, fie aduse după 1990 în țară, fie rămase în străinătate n-a fost abandonat nici un moment. Scoase din circuitul cultural au fost primele patru volume editate de Vintilă Horia în țară (Procesiuni, 1937; Cartea cu duhuri, 1939; Cartea omului singur, 1941 si Acolo stelele ard, 1942) precum și publicistica scrisă între 20 și 25 de ani. Nota securistă găsită de Marilena Rotaru arată limpede preocuparea securistă cu instrumentalizările politice, evidențiind cum ORGANELE (poliției politice) au oferit cominterniștilor francezi (prin ambasadorul E. Bender, alias M. Bălănescu) dosarul pentru discreditarea laureatului Academiei Franceze:

„animat de interese meschine materialiste… a participat cu romanul Dieu est nee en exil la concursul pentru premiul Goncourt pe anul 1960…juriul hotărând sa-i acorde premiul. IN URMA ACESTUI FAPT, ORGANELE NOASTRE au strâns materiale … demascatoare… pe care le-a pus la dispoziția presei franceze prin Ministerul Afacerilor Externe” (20 dec. 1961).

În cartea ei intitulată ca si filmul de televiziune pe care l-a realizat, Marilena Rotaru a reprodus la paginile 327 –328 spusele unui universitar argentinian de origine română povestind vizita sa la Heisenberg care s-a întâmplat să urmeze la scurt timp după interviul (pentru volumul Viaje a los Centros de la Tierra, 1971; 1976; 1979), pe care Vintilă Horia i l-a luat la Muenchen laureatului Premiului Nobel, descoperitor al principiului nedeterminării. Fără a bănui rolul securității anti-românești în declanșarea „scandalului Goncourt”, Heisenberg i-ar fi spus universitarului Stan M. Popescu (/Ovidiu Găină) următoarele: „Tot ce au făcut francezii cu Vintilă Horia este de neconceput. Să declanșezi un atac de așa o amploare față de un creator în a cărui operă vibrează intim știința, poezia și căutările lui spirituale… Dumnezeu s-a născut în exil este o capodoperă” (Heisenberg).

Dar după Cortina de Fier, chiar la două decenii de la „rușinea scandalului Goncourt” (cf. Camilian Demetrescu) și mai bine de cinci ani de la „aranjamentul” (?) pentru îndepărtarea lui Vintilă Horia cu surle și tobe din caseta de colaboratori ai revistei lui Basarab Nicolescu („3eme Millenaire”, ian-febr 1983), o notă securistă despre Vintilă Horia (Cartea albă a Securității, 1996, p. 446) ilustrează perseverența încercărilor de compromitere și discreditare. Cu câteva luni înainte de „rotația de cadre” din decembrie 1989, securiștii îndosariau cu grijă (în septembrie 1989) două neadevăruri ulterior trâmbițate de mass-media post-decembristă: Primul neadevăr este că Vintilă Horia ar fi fost înscris într-un anume partid în care scriitorul n-a fost înscris niciodată. Mai semnificativă este însă a doua minciună după care, vezi Doamne, juriul celor nouă personalități ale culturii franceze i-ar fi retras lui Vintilă Horia Premiul Goncourt. Acest neadevăr este semnificativ întrucât ilustrează țelul matrapazlâcurilor securiste, care în 1961 n-au avut succesul scontat: E adevărat că Vintilă Horia a renunțat la premiu, nu e însă mai puțin adevărat că Academia Franceză n-a renunțat la scriitorul premiat de ea.

 

Deplina continuitate a respingerii securiste a operei primului laureat ne-francez al celei mai înalte distincții a literelor franceze transpare nu numai din cele două falsuri larg mediatizate după 1990 dar și din refuzul publicării la Humanitas vreme de peste un sfert de veac a romanelor sau eseisticii lui Vintilă Horia, așadar la singura editură de categoria „A” (vezi H. Pătrașcu, Cum au fost evaluate academic editurile din România. Rezultate stranii, în „Oglinda literară”, Focșani, Anul XI, nr. 113, martie 2012, p.7811). Detașarea fostei Edituri „Politice” de celelalte edituri plasate în categoria „B” amintește unicitatea Editurii de Stat pentru Literatură și Artă din epoca proletcultismului alergic la diversitatea de edituri pe care teroarea ideologică de atunci le-a și desființat. Spre deosebire de anii cincizeci, mulțimea de edituri mai dăinuie azi în ciuda „declasării” lor, scoțând de regulă cărți mai interesante decât cele de la editura Humanitas „cu mereu ștersele ei datorii”.   Romancierului Radu Mareș îi părea că o „Daciadă a traducerilor” furnizează editurii de categoria „A” masivul său import de scriitori străini. În ce-l privește pe „romancierul celei de-a patra dimensiuni” (cum a fost numit Vintilă Horia), perseverența respingerii editării sale la Humanitas s-a putut întrezări si din recenzia scrisă de un salariat al fostei Edituri   „Politice” (Sorin Lavric în „România literară”, nr.1/2016) care a citit „cu noduri în gât” jurnalul laureatului Premiului Goncourt (3) publicat la Editura Vremea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/). Dacă la putere n-ar fi rămas după 1990 „categoria profitorilor și beneficiarilor totalitarismului marxist” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004, p.IV) probabil că reintegrarea scriitorului „care atinge celebritatea cu primul său roman” (M. Nedelcu) s-ar fi produs în mod firesc, așa cum începuse să se întrevadă din 1988 în doctoratul hispanistei Monica Nedelcu (La obra literaria de Vintilă Horia. El espacio del exilio en cuatro novelas francesas, 1989), și din interesul unor traducători de spaniolă din țara comunistă (vezi scrisorile lui Vintilă Horia către Mihai Cantuniari). Chiar la vremea când „Asociația foștilor membri ai Rezistenței franceze” a protestat împotriva premierii lui Vintilă Horia, au existat glasuri care și-au pus fireasca întrebare: „ce legătură poate fi între trecutul acestui om și talentul lui de scriitor?” (Salacrou, apud. Hans-Dietrich von Sander, Der Fall Vintilă Horia und seine Hintergruende).

După 1990, prima editare la noi a trilogiei exilului a fost realizată de universitarul Ioan Deaconescu de la Craiova, demers însoțit (oarecum) și de prezentarea scriitorului Vintilă Horia într-o enciclopedie (4) din 1992 editată la Davis, în SUA. Monica Nedelcu a scris studiile însoțitoare la Dumnezeu s-a născut în exil (Craiova, 1990, în traducerea lui Al. Castaing revăzută de autor) și la Cavalerul resemnării (Craiova, 1991, trad. Ileana Cantuniari). Ultimul roman din trilogia exilului (Vintilă Horia, Prigoniți-l pe Boețiu!) a apărut în România cu subtitlul dat de autor, Salvarea de ostrogoți (trad. Ileana Cantuniari), tot la editura fondată de Ion Deaconescu, prima editură la care au fost publicate sistematic romanele faimosului scriitor interzis de păzitorii sclaviei intelectuale din comunism.

În decembrie 2009 Jose Javier Esparsa nota că mesajul Salvării de ostrogoți (Craiova, 1993) s-ar circumscrie eternei persecuții „del peor totalitarismo” pe care o suferă omul superior. Apărut în spaniolă în 1983 la Madrid, Perseguid a Boecio i-a „inspirat” lui Vintilă Horia și o scrisoare deschisă (citită la radio „Europa Liberă” în 1983, vezi Cartea albă a Securității, 1996, p. 446), intitulată În slujba celor răstigniți pentru credință. În nota redactată în septembrie 1989 care dovedește atenta urmărire de către Securitate a lui Vintilă Horia, scrisoarea deschisă nu este pusă în legătură cu documentarea necesară pentru redactarea romanului pe tema detenției politice din comunism (V. Horia, Salvarea de ostrogoți. Prigoniți-l pe Boețiu!, Ed. Europa, Craiova, 1993), subiectul crimelor comunismului fiind si înainte de 1990 și după căderea comunismului un subiect tabu.

Pentru un fost deținut politic cinci ani în temnițele Jilavei, Făgărașului, Gherlei, Piteștiului și încă doi ani de domiciliu forțat în comuna Lățești „de la limita dinspre Dunăre a Bărăganului” (Nicolae Balotă, arestat la patru zile după ce-l vizitase pe Lucian Blaga la Biblioteca Academiei, filiala Cluj, în cămăruța de sub scară unde-l traducea pe Goethe, Faust, vezi: https://www.youtube.com/watch?time_continue=244&v=we8dUIgk2ck ) lectura romanului Persecutez Boece! (Lausanne, 1987) a fost

„dublată cu o revenire în urmă, o coborâre în subteranele pline de ecouri dureroase ale amintirii…Maestru al parabolei, scriitorul conjugă datele realității istorice cu cele ale închipuirii unor situații limită existențiale. Vintilă Horia ridică tragedia istorică la nivelul unei parabole exemplare, ce depășește contingențele temporale” (N. Balotă, Vintilă Horia: între exil și renaștere, în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, nr. 25/ 1988, p.172).

În articolul său apărut la Muenchen, Nicolae Balotă (5) depune mărturie asupra încercării regimului de teroare polițienească de a șterge urmele detențiilor suplimentare din Bărăgan prin „raderea de pe hartă” a satelor unde fuseseră mutați cu forța intelectualii supraviețuitori ai regimului de exterminare din temnițele politice. Si amenajările post-comuniste ale închisorii din Aiud au recurs fără jenă la dărâmarea pereților pentru a nu se mai vedea spațiile extrem de înguste (cca 8mp) ale celulelor în care erau înghesuiți 6-8 deținuți politici. Pe când era consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia, Mircea Eliade notase în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (vezi M. Eliade, notația din 2 iulie 1941, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Atrocitățile și crimele comuniste descrise de Eliade au fost cenzurate de G. Liiceanu (directorul Editurii Humanitas) în 2010 odată cu re-editarea Jurnalului portughez. Gabriel Liiceanu – fost elev al ideologului comunist Radu Florian -, își amintea (în anul în care tipărise prima ediție a Jurnalului portughez) că-i spusese filozofului de la Păltiniș că el nu va [mai] crede niciodată „într-o idee care este promovată prin violență” („Observatorul Cultural” nr. 302-303/ 2006). Era replica tânărului comunist G. Liiceanu dată bătrânului filozof marginalizat la Păltiniș după lectura articolelor scrise de Noica în toamna anului 1940, când nu încălca nici o lege elogiind regimul bicefal al țării. Ceea ce ilustrează cât adânc au fost sădite în mintea directorului Editurii Humanitas lozincile comuniste despre pacifism vehiculate concomitent cu întemnițarea și uciderea după gratii a sute de mii de români. La 64 de ani, și după un sfert de secol de abolire a comunismului, Liiceanu tot mai credea în „pacifismul” comunismului de după 23 august 1944 în care fuseseră schingiuiți după gratii cca două milioane de români dintr-o populație de 17 milioane (cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. I, p.150). Probabil de aceea s-a gândit să cenzureze cu totul notația lui Mircea Eliade din 2 iulie 1941 la tipărirea ediției a doua a Jurnalului portughez (Ed. Humanitas, București, 2010). Într-un film de televiziune sărbătorind centenarul nașterii filozofului de la Păltiniș, Andrei Pleşu (fost șef al tineretului comunist din Institutul de Istorie a Artei) și-a amintit de „groaza” pe care i-ar fi trezit-o răsfoirea revistei “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) la care C-tin Noica a fost prim redactor. Televizatul Pleșu a vorbit mai apoi de un Noica “salvat prin suferinţă”, lăsând a se înțelege că foamea, frigul și chiar schingiuirile din timpul anchetelor, când torționarii Securității au umplut pereții cu sângele filozofului au fost binemeritate, întrucât Noica se făcuse vinovat de „cufundarea în mocirla din jurul revistei “Buna Vestire” (cf. A. Pleșu în filmul despre Noica difuzat la TVR-Cultural pe 16 ianuarie 2009).

După ce a citit Persecutez Boece! (Lausanne, 1987), Camilian Demetrescu i-a scris laureatului Academiei Franceze că „pentru a atinge universalul trebuie mai întâi să-ți iubești și să-ți aperi rădăcinile”. În opinia artistului exilat în Italia, ultimul roman din trilogia exilului ar „șterge de pe obrazul chinuit al țării încă una din murdăriile scuipate cu furie oarbă de fiara comunistă: deportarea intelectualilor în Bărăgan, după ani de temniță distrugătoare. Metodă de exterminare ce atinge un mare grad de cruzime și de cinism” (cf. Camilian Demetrescu, Scrisoare deschisă lui Vintilă Horia, în „Cuvântul Românesc”, Canada, mai 1988 retipărită în vol. Exil, Ed. Albatros, București, 1997, pp. 412-422). Laureatul Premiului Goncourt ar „spăla această murdărie, dovedind că deportările, în loc să strivească, s-au transformat în adevărate bancuri de probă ale vitalității neamului” care a „continuat filonul atât de fertil al filozofiei românești dintre cele două războaie” (C. Demetrescu, Exil, vol. I, 1997). Fiind, la rândul lui, un creator de talie internațională, Camilian Demetrescu (1924-2012) era convins că Vintilă Horia „este o punte care ne leagă de valorile spirituale ale Occidentului și o garanție a continuității românesti libere”.

Cum ar fi putut Camilian Demetrescu să-și imagineze că Vintilă Horia va fi ostracizat în România de după 1990, loc în care unul dintre clișeele de programare a creierelor, lansat la peste un sfert de veac după căderea comunismului, suna în felul următor: „1966-2016, cincizeci de ani de libertate a spiritului”. Spre o cât mai largă răspândire în rândul tinerilor, găselnița cu „libertatea spiritului din comunism” a fost imprimată pe sticle de Pepsi distribuite începând cu luna ianuarie 2016 prin rețeaua magazinelor Carrefour. În paralel cu fixarea unor „reprezentări mintale” favorabile comunismului, ivirea opiniilor în răspăr cu clișeele agreate a fost constant descurajată, în respectiva perioadă (1966-2016) legiferându-se „adevăruri” de repetat sub amenințarea pușcăriei, sau mergându-se până la sistarea pensiei, cum s-a întâmplat în cazul istoricului literar Marin Nițescu, autor al lucrărilor Sub zodia proletcultismului și Dialectica puterii [comuniste].

In anul când „cronicarul plastic” (6) Andrei Pleșu a devenit ministrul culturii, Virgil Măgureanu, șeful SRI si Ion Iliescu, președintele României (funcții rezervate pentru ei încă din 1987, după o casetă video de la radio „Europa liberă”, cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004, p.95) -, a reapărut și în capitală numele exilatului Vintilă Horia spre a da impresia unei schimbări mai radicale decât s-a petrecut în realitate (7). In reviste subvenționate de stat s-au tipărit urgent câteva interviuri, pagini din jurnalul lui Vintilă Horia si fragmente dintr-un roman publicat în 1987, Un mormânt în cer (8), însoțite în „România literară” de prima scrisoare de după căderea comunismului trimisă de laureatul Academiei Franceze traducătorului Mihai Cantuniari. Noutatea cea mai „revoluționară” a constituit-o însă publicarea amintirilor lui Vintilă Horia despre scriitorul Axente Sever Popovici pe atunci în viață (rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, nr.4/ 1990, pp. 9-13 și p.15). Fiindcă numele strălucitului student al lui Nae Ionescu, – student născut probabil în 1916 – anul de naștere al colegului său de facultate, filozoful Alexandru Dragomir (9) –, fusese complet înlăturat de paznicii sclaviei intelectuale, eseistica sa filozofică rămânând îngropată în reviste interbelice aflate la Fondul Secret al Bibliotecii Academiei R.S.R. Prin selectarea dosarelor de urmărire a lui Noica s-a publicat în 2009 o notă din care aflăm că în iunie 1974 Axente Sever Popovici a fost la Păltinis. În documentul scăpat la trierea securistă (10) se amintește că vizitatorul timișorean fusese în Facultate „printre studenții fruntași”, fiind coleg cu Alexandru Dragomir, Mihai Cismărescu (/Radu Gorun la Radio Europa liberă), Antoaneta Bodisco, Mihai Șora, Alice Botez (http://jurnaluldedrajna.ro/alice-botez-o-constiinta-a-scriiturii/ ), Jeni Acterian, Octavian Nistor, Mariana Șora, etc.

Amintirile lui Vintilă Horia despre eseistul Axente Sever Popovici au fost inserate în 1990 în revista clujană după tipicul comunist, când era absolut interzis a se menționa detențiile politice. Revista „Steaua” n-a trecut nicăieri note explicative prin care cititorul să fie pus în temă că este vorba de un un scriitor interzis, supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste. Axente Sever Popovici -„omul cel mai inteligent”(Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, 2015) pe care Vintilă Horia l-a cunoscut în viața sa-, fusese întemnițat și condamnat la trei ani când a încercat (în vara anului 1949) să treacă peste granițele închise ale țării transformată într-o „gubernie penitenciară” (cf.Virgil Ierunca). In actele de arestare s-a trecut că absolventul Facultății de matematică și al Facultății de Fliozofie și Litere este „apolitic”. După ispășirea pedepsei în 1952, în loc să fie eliberat, Axente Sever Popovici a fost din nou condamnat cinci ani de către „profesioniștii minciunii și terorii” (cf. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, 2002), ca urmare   a declarațiilor politice fanteziste smulse printr-o torturare bestială săptămâni de-a rândul în procesul de reeducare comunistă din temniță importat prin Ana Pauker (11).

Nici în volumul Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, 2015, pp 118-120) pasajul despre Axente Sever Popovici nu cuprinde (în eventuale note din subsolul paginii) lămuririle necesare despre detenția politică a scriitorului căruia în 1939 Vintilă Horia îi aducea un cald omagiu în revista „Meșterul Manole” (an I, nr.5-6, iunie-august, p.47). Din acest punct de vedere, ediția îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu „respectă” regulile editărilor comuniste cu stricta interzicere de publicare a unor informații privitoare la detențiile politice, spre a nu se discuta problema milioanelor de români întemnițați politic (vezi vol. Românii în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, p.207). Ion Varlam observase că reeducările de la Pitești, Gherla, etc., au fost exportate de sovietici doar în România si că procedeul avea la bază „experimentele lui Makarenko” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004, p.455). In volumul „Battle for the Mind”, William Sargent amintea de niște experimente ale lui Ivan Pavlov (Premiul Nobel în 1904 pentru fiziologia digestiei), experimente mai puțin mediatizate, care ținteau inocularea de noi comportamente la câini (foarte dificil apoi de schimbat) prin chinuirea extremă a animalelor aduse la stadiul în care creierul lor cedează, stadiu de maximă sugestibilitate : „Pavlov has shown by repeated and repetable experiment just how a DOG, like a MAN, can be conditioned to hate what he previously loved, and love what he previously hated. Similarly, one set of behavior patterns in man can be temporarily replaced by another that altogether contradicts it; not by persuasive indoctrination alone, but also by imposing intolerable strains on a normally functioning brains” (W. Sargent).

Pe când Mircea Eliade lucra la Noaptea de Sânziene, Radio Londra făcuse cunoscute în Occident atrocitățile „experimentului Nicolski de la Pitești”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei MIORIȚA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-1965miorita11/ ), adică modalitatea reeducării comuniste prin schingiuirea tinerilor din închisoarea de la Pitești săptămâni de-a rândul fără pauze. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu la Catedra de metafizică va interpreta suferința de după gratiile temnițelor politice în coordonate religioase, transpunând în felul său propriu pătimirile deținuților politici nevinovați precum filozoful trăirist Mircea Vulcănescu (și mulți, mulți alții) nu numai în Noaptea de Sânziene dar și în romanul Pe Strada Mântuleasa, despre care conversa epistolar cu Vintilă Horia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa”; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ).

La cursurile sale, gânditorul religios Nae Ionescu (al cărui student fusese și Vintilă Horia) spusese că religia creștină a dat un răspuns problemei lui Iov, în sensul că a transfigurat problema suferinței, transformând-o într-o cale de mântuire. Părintele Arsenie Boca îl audiase și el pe profesorul Nae Ionescu după 1933 când a devenit student la Belle Arte, cum l-a citit și l-a audiat și pe Mircea Eliade, asistentul de atunci al metafizicianului Nae Ionescu. În Biserica de la Drăgănescu (nesemnalizată de indicatoare oficiale ca celelalte biserici ortodoxe), călugărul iconar Arsenie Boca (fost deținut politic 14 luni la Canalul „Morții” / Dunărea-Marea Neagră din ianuarie 1950, detenție fără condamnare, reîntemnițat 7 luni din septembrie 1955 nu pentru ce a făcut, ci pentru ceea ce n-a făcut, respectiv pentru „omisiune de denunț”) a zugrăvit martiriul Sfântului Petru (răstignit cu capul în jos) scriind în dreptul Apostolului să „nu vă temeți de cei ce ucid trupul, ci fiți mie martori”. Cam pe aici se întâlnește sensul religios dat de Mircea Eliade morții în timpul schingiuirilor din temnița comunistă cu viziunea Părintelui Arsenie Boca despre Calea muceniciei (12) înfățișată în „predicile fierbinți” pictate pe zidurile Bisericii de la Drăgănescu (cf. Nichifor Crainic, fost deținut politic vreme de 15 ani). Intr-o imagine sintetizată la maximum, Sfântul Arsenie Boca l-a pictat pe Iisus Hristos răstignit chemând creștinii spre mântuire cu mâna smulsă din cuiul crucii. La vremea când închisorile politice erau încă pline cu deținuți, Părintele Arsenie Boca a indrăznit să-l înfățișeze pe bolta altarului Bisericii Sf. Elefterie Cel Nou pe Iisus copil în haine vărgate de pușcăriaș, luminând (pentru anume privitori) întunecoase celule de temniță (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ ).

Prin deceniul opt al secolului trecut Vintilă Horia scrisese că „biserica i-a învățat pe românii închiși să nu se teamă de moarte”, descătușind „misticismul cel mai subtil, transpus în versurile lui Radu Gyr”. Biserica străbună ar fi „fasonat ființa umană desprinsă de tirania morții” (a se vedea și comunicarea mea de la Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia despre Vintilă Horia și Domnița Ileana traducătoare a unor poezii din închisorile politice: https://www.youtube.com/watch?time_continue=134&v=w0O_gLroSCk ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/).

Amintirile despre Axente Sever Popovici tipărite în post-comunism de revista clujană „Steaua” (unde s-a promovat Vintilă Horia în 1990 aproape în fiecare număr) au trecută sursa: Vintilă Horia, Jurnal, 1989, sursă din care Aurel Rău a mai publicat un fragment în ultimul număr al „Stelei” din 1990 (nr. 11-12/1990). Părți din jurnalul de exil al universitarului Vintilă Horia apăruseră în revistele românilor exilați începând din 1951 (în „Înșir-te mărgărite”, „Curierul Creștin”, 1952, „Ethos”, nr. 1/1973), iar în „Revista Scriitorilor Români” (Muenchen, nr.21/1984) chiar cu titlul: Memoriile unui fost săgetător (pp.38-67).

 

Partea II-a

Moda „Vintilă Horia” înșelător si efemer indiciu de schimbare

Fulgerătoarea „modă” Vintilă Horia – manifestată oficial și în stipendiata revistă „Apostrof” (nr. 2/1990, unde s-a tipărit interviul cu Vintilă Horia difuzat în 1988 la radio „Europa liberă”), revistă clujană condusă de o ferventă admiratoare a lui Z. Ornea, sau prin publicarea unor fragmente din jurnalul lui Vintilă Horia la București în revista „Secolul XX”, nr.337-338-339/1989, precum și prin patru volume apărute la mici edituri post-decembriste (Mai bine mort decât comunist și trilogia exilului publicată la Craiova) -, a prins un oarecare contur mai ales datorită unui număr restrâns de articole elogioase scrise de Alexandru Husar, Gh. Grigurcu, N. Caranica, C-tin Ciopraga (vezi ediția adăugită a impresionantului volum Personalitatea literaturii române, Iași, 1997), Edgar Papu, Nae Antonescu și Alexandru Paleologu. Numai că o asemenea modă nu putea dura prea mult la vremea unui cripto-comunism pe punctul de a fi oricând dat pe față (13). Moda „oficială” s-a trecut destul de repede după suspecta moarte a lui Vintilă Horia în urma unui cancer galopant, boală care l-a „lichidat” prin anii șaptezeci si pe anti-comunistul Vasile Posteucă, poetul „iconar”.

Cu ocazia sărbătoririi lui Vintilă Horia la o sută de ani de la naștere, controlul segmentului românesc al internetului a făcut să apară (adică a plătit afișarea în prima pagină de căutare Google după „Vintilă Horia”)   interpretarea „securistă” după care evocarea lui Vintilă Horia organizată de IICCMER la Jockey Club din Bucuresti ar fi reprezentat o „apologie a fascismului”. Cu încrâncenata lor ură față de primul laureat ne-francez al Premiului Goncourt,   cenzorii (14) monitorizând segmentul românesc al internetului și-au deconspirat singuri cripto-comunismul.

O directivă securistă privitoare la recuperarea exilaților (greu „recuperabili” din cauza anti-comunismului lor) prevedea selecția de texte scrise de aceștia înainte de ocuparea României de către armata sovietică și de falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 pentru impunerea ilegală a „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca). În volumul Credință și creație (Editura Eikon, Cluj, 2003) cuprinzând câte ceva din publicistica lui Vintilă Horia s-au selectat vreo 14 texte scrise de autor la 21 de ani si publicate în „Sfarmă-piatră” în 1936, vreo două articole din 1937 și încă vreo nouă din 1938 toate din revista „Sfarmă Piatră” subvenționată de Nicolae Titulescu (cf. V.Horia ; Nicolae Titulescu a ținut partea comuniștilor în Războiul Civil din Spania). Similar s-a procedat și la alcătuirea volumului Vintilă Horia, Tinerețea unui fost săgetător –publicistică interbelică (Ed. Aius, Craiova, 2016), unde se pot citi o parte din articolele apărute în revistele interbelice românești. O altă directivă din vremea terorii ideologice și polițienești comuniste prevedea folosirea memorialisticii care poate fi ușor împărțită cronologic și prezentată prin asociere cu „personalități deja omologate” (Cartea albă a Securității, 1996). Este ceea ce s-a făcut în volumul din 2004 : Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ (Ed. Jurnalul literar, 2004).

În 2010 „excentric” (ca să spunem așa) a apărut în schimb volumul de publicistică alcătuit de editorul Gabriel Stănescu (1950-2010) unde au fost selectate texte târzii, trei sferturi din volum fiind ocupat de articole publicate de Vintilă Horia între 1985 si 1992 (Vintilă Horia, Contra naturam, Criterion Publishing, 2010, 318p). Din articolele care compun volumul îngrijit de Gabriel Stănescu, unele au fost reluate în volumul de publicistică „transdisciplinarizată” scos la Craiova de Editura Aius în 2015.

 

Vintilă Horia a figurat cu trei articole scrise pe la douăzeci de ani și într-o culegere camuflând prin titlu – Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare (15) – criminalitatea totalitarismului comunist care a făcut zeci de milioane de victime. Despre amploarea crimelor comunismului a publicat fostul deținut politic dr. Florin Mătrescu volumul Holocaustul roșu (Ed. Irecson, București, 1430pg, a cărui lansare la Bacău a fost „torpilată” în cel mai autentic stil cripto-comunist). Scriitorul rus Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. Într-o conferință de la Los Angeles din 1983 despre distorsionarea percepției realității prin spălarea creierelor în comunism, Yuri Bezmenov (/Thomas David Schuman, vezi https://www.youtube.com/watch?time_continue=220&v=d0fTJqeRXCE ) vorbea în 1983 de șaizeci de milioane de victime, subliniind totodată secretizarea numărului real al deținuților politici din regimurile polițienești comuniste. Traducătorul italian al extrem de interesantei cărți intitulată Consideraciones sobre un mundo peor (Madrid, 1978, trad. it. 1982) carte netradusă în românește, atenționa prezumtivii cititori că volumul lui Vintilă Horia este „iligibil pentru cei dominați de prejudecăți” (Claudio Quatrocento).

 

Cele trei articole scrise de tânărul Vintilă Horia și difuzate de Alexandru Florian (si colectiv) în culegerea pusă pe piața cărții în 1994 au fost redactate când Vintilă Horia avea 21 și 22 de ani, iar ultimul articol datează de când era atașat de presă la Viena. Atunci, la 25 de ani, a scris textul „Semnificația unei Revoluții” despre un discurs din 1941 al Cancelarului Germaniei, ales în mod democratic. La data scrierii articolului, conducătorul Uniunii Sovietice era mult mai avansat decât cancelarul Germaniei la capitolul uciderilor în massă. Cât privește provinciile românești Basarabia si Bucovina de Nord, invadate de Stalin în 1940 și aflate sub stăpânire comunistă vreme de un an, despre crimele și atrocitățile de atunci ale regimului de teroare comunistă a consemnat Mircea Eliade în Jurnalul portughez (București, 2006), informații pe care Editura Humanitas (fosta Editură Politică a Partidului Comunist din România) le-a cenzurat în 2010 cu ocazia re-editării (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Eliade și „teroarea istoriei”: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/).

 

Textul lui Vintilă Horia scris la 21 de ani este despre „răposatul” Sadoveanu devenit director la „Adevărul” și „Dimineața”. Dar are referiri mai bogate la admirabila operă a scriitorului decât la amănuntul politic din 1937: „Istorisiri de vânătoare ne așează în fața unui Sadoveanu transfigurat, îndumnezeit de natură, amintind pe alocuri de Țara de dincolo de negură. Trăiește aici puternica dragoste a autorului pentru așezările sălbatice ale țării, pe care pasul său neobosit le-a bătut în lung și în lat, pentru ca mintea sa să le rânduiască întocmai pe filele albe ale cărților” (Vintilă Horia, Răposatul Sadoveanu în antologia Ideea care ucide, 1994, p.252). Chemat de profesorul Nichifor Crainic la „Sfarmă piatră” (vezi scrisoarea lui Vintilă Horia de la Buenos Aires din 6 oct. 1948 către Alexandru Busuioceanu), tânărul și-a început colaborarea în 1935 cu recenzii, traduceri, eseuri și poezii, scriitorul Vintilă Horia neîncălcând nici o lege prin colaborările sale de atunci. Începând cu 1936, Crainic l-a publicat și în prestigioasa revistă „Gândirea” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ). Volumul din 1994 cu cele trei articole ale tânărului Vintilă Horia are la adnotări informația că E. Socor a fost „co-director al ziarelor Adevărul și Dimineața” (p. 366), fără a adăuga și informația că la vremea Tribunalelor Poporului, Emanuel Socor s-a dovedit un vehement adept al principiului de bază al injustiţiei comuniste: legea penală pedepseste retroactiv fapte, care la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. Pe baza retroactivității legilor instituite de ocupantul sovietic a fost condamnat în 1946 de către Tribunalul Poporului însuși Vintilă Horia.

 

Marilena Rotaru a inițiat în 2006 un Memoriu pentru anularea condamnării lui Vintilă Horia în 1946. Memoriul, deși a strâns mii si mii de semnături, s-a dovedit ineficient în cripto-comunismul de azi. E. Socor (1881-1951) scria pe 10 ianuarie 1945 că “principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175). Mariana Șora, cu gândul la filozoful de Școală trăiristă Mircea Vulcănescu (1904-1952) – fostul ei profesor „torturat sistematic” (Marian Popa, Istoria Literaturii Române…, București, 2001, vol. I, p. 152) până a fost ucis la 48 de ani în temnița comunistă-, era de părere că retroactivitatea legii este o inepție pe baza căreia s-au făcut toate procesele celor care „au servit în mod legal un regim instaurat legal”.

Al doilea text înglobat în culegerea Ideea care ucide apărută la Editura Noua Alternativă în 1994 este articolul intitulat „Revoluția spirituală”, scris de Vintilă Horia la 22 de ani și cuprinzând generalități naive despre înfrângeri și regenerări (pp.233-234). Cele trei texte din „Sfarmă-piatră” au fost selecționate de Radu Florian, Alexandru Florian, V. Neuman, Dionisie Petcu, C-tin Petculescu și Stoica. Despre Vintilă Horia în acest volum stă scris că ar fi fost „poet român si redactor la o serie de publicații aparținând extremei drepte” (p.368). La simpla citire a prezentării lui Vintilă Horia (după șabloanele dogmaticului stalinist Radu Florian care i-a fost profesor lui Gabriel Liiceanu) se remarcă tactica minimalizării oficiale consonând cu nota securității din septembrie 1989. Volumul din 1994 scos sub egida „Institutului de Teorie Socială al Academiei Române” îl înfățișează pe scriitorul Vintilă Horia exact cum a dorit „regimul criminal comunist” (cf. Președintelui Traian Băsescu, 18 dec. 2006) la trecerea a patru ani de așa-zisă abandonare a dresajului mental din vremea dictaturii ideologiei comuniste. In prezentarea lui Vintilă Horia pe gustul celor doi Floriani transpare și hotărârea evident securistă de a se face „uitat” Premiul Goncourt pe care Academia Franceză i l-a conferit lui Vintilă Horia pe 21 noiembrie 1960 printr-o decizie care n-a fost nicicând retractată.

Remarcabil este și refuzul celor șase autori (care au selectat articolele tânărului Vintilă Horia) de a menționa în 1994 apariția volumului Mai bine mort decât comunist (București, Ed. Phoenix, 1990) și a celor cinci romane de Vintilă Horia dintre care trei publicate la o nouă editură apărută în post-comunism. Probabil pentru insinuarea „reprezentării mintale” centrată pe ideea de unicitate a Editurii Humanitas (fosta Editură „Politică”), singura de categorie „A”. Din restul de adnotări „alternative” reiese perpetuarea cenzurii comuniste care nu tolera nici o informație despre uciderile scriitorilor după gratii: M. Manoilescu (1891-1950), Traian Brăileanu (1882- 1947, Aiud), dr. Nicolae Roșu (1903-1959, Aiud) și acad. G. Brătianu (1898-1953, Sighetul Marmației), precum și despre anii detenției politice suportate de scriitorii supraviețuitori citați în volum: N. Crainic, P. Țuțea, Ernest Bernea, Traian Herseni, Radu Gyr, C. Noica, etc. Pe Mircea Eliade volumul de la „Noua Alternativă” („alternativă” care în 1994 numai nouă nu era!) l-a inclus în culegerea de texte doar cu vreo șase articole, utile și acelea la „instrumentalizarea” ulterioară (via Florin Țurcanu), literatura română scrisă de exilați redevenind, ca și în comunism, „simplu pretext pentru discursuri politizate” (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, 1995, p.285).

În privința instrumentalizării politice a scriitorului Vintilă Horia, un semnal fusese dat cu promptitudine securistă de „Adevărul” și „Tineretul liber”, chiar la începutul anului 1990, cunoscută fiind îndelunga specializare a Securității anti-românești în domeniul falsificărilor și al minciunii sfruntate. Cele două publicații așa-zis „libere” au pus pe piață știrea că Vintilă Horia ar fi dat, vezi Doamne, un interviu „nu știu cărei reviste în limba română din Israel și New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă auto-prezentam ca fruntaș al Gărzii de Fier și insultam pe Petre Roman” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990, scrisoare către Mihai Cantuniari,). In continuarea scrisorii, Vintilă Horia precizează că a „dezmințit totul printr-un interview telefonic cu BBC…Este îngrozitor. N-am făcut parte din niciun partid, deci nici din Garda de Fier care m-a scos din postul de atașat de presă la Roma, puțin timp după ce venise la putere, în toamna lui 1940, iar în 1944-45, când se înființase un guvern Horia Sima la Viena, eu mă aflam într-un lagăr de concentrare nazist, ca apoi să fiu condamnat…de comuniști”(V.Horia, 27/02/1990).

 

Anul imediat următor de după apariția volumului celor șase de la „Noua Alternativă” a marcat cea mai largă difuzare (prin recenzii în reviste oficiale, trimiteri bibliografice obligatorii la toate universitățile din țară, etc.) a istoriei anilor treizeci mistificată de Z. Ornea/ Orenstein, redactorul care a dat pe acuns Securității un manuscris lăsat de filozoful trăirist Noica în vara anului 1957 spre publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, unica editură de atumci. După anul de „răscruce” 1995 v-a înceta brusc si „moda Vintilă Horia” căruia nu i se vor mai traduce scrierile vreme de peste zece ani.   Un nou roman (Vintilă Horia, O femeie pentru apocalips) va fi publicat abia în 2007 în traducerea Mihaelei Păsat (Ed. Art, București, 2007), în 2015 tipărindu-se traducerea românească a volumului Viaje a los Centros de la Tierra.

După ce a fost scos din postul de decan al Facultății de Medicină, dr. Gr. T. Popa (1892-1948) spusese în Aula Academiei (cu ocazia ultimei sale apariții publice din 14 aprilie 1947 ) că ideile neconvenabile regimului nou instituit sunt vânate de comuniști cu poliția: „Dacă Iisus ar începe azi propăvăduirea Sa…înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacționar și ar încheia repede cariera Sa profetică într-o celulă întunecoasă, închis în numele ideilor progresiste” (Dumitru Radu Popa în „Viața Românească”, 5-6/2010). Spălarea creierelor prin manipularea cripto-comunistă de după 1995 a urmărit ca toate volumele și tezele de doctorat referitoare la interbelici să citeze istoria fantezistă inventată de Zigu Ornea care a „salvat” în 1957 țara periclitată de un manuscris despre Hegel în care Noica „atacă regimul… făcând „apologia religiei” (cf. Pavel Apostol, cu pseudonimul „Șerban”, informator de Securitate). La vremea ateismului obligatoriu, filozoful Noica, intemnițat la trei zile după ce soția sa Wendy a fost lăsată să plece în Anglia (pe 9 dec. 1958), consemnase imprudent (în manuscrisul despre hegeliana Fenomenologie a spiritului dat redactorului Ornea/ Orenstein) că „numai prin experiența religioasă oamenii devin oameni”(p.105 din mss-ul nepublicat). Având în față modelul oferit de Manualul… lui Roller – uns „academician” după desființarea Academiei Române (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-comunistă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 3/100, anul X, martie 2016, p.14; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/), putem ușor plasa opinia lui Noica în categoria „misticismului”, cum a plasat-o și Pavel Apostol. „Misticismul este filozofia generației de la 1922, a legionarilor, a lui Nae Ionescu, Ion Petrovici și Lucian Blaga”, scria în 1947 Mihail Roller (p. 774). Din declarația turnătorului Pavel Apostol (/sursa „Șerban”), referitoare la „clarificarea conținutului dușmănos” al manuscrisului pentru care Noica a fost arestat pe 11 decembrie 1958 și a făcut șase ani de temniță politică, aflăm că „existența lucrării a fost semnalată sursei [„Șerban”/ Pavel Apostol] în 1957… de Orenstein/ Ornea, pe atunci redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă” (cf. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20/277, 14-20 iulie 2005). Ordinul de executat până pe 31 ian. 1958 fusese să obțină întregul manuscris noician. Absolventul de marxism-leninism Zigu Ornea/ Orenstein – care dăduse informatorului „Șerban” manuscrisul Povestirilor după Hegel a fost săltat în 1959 în postul de „instructor” la Centrala cărții. „Instructor” se numea și plagiatorul Ion Ianoși ( „România liberă” a publicat în paralel paginile plagiate după Rodica Croitoru de Ion Ianoși, cu liceul său absolvit „pe puncte”) care era atunci șeful cenzurii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ).   Z. Ornea o fi devenit „instructor” drept răsplată pentru că a semnalat „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară” (cf. Pavel Apostol/ Paul Erdoes, apud. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, p.861).

Ultimul roman terminat de Vintilă Horia în 1991 și intitulat Mai sus de miazănoapte îi este dedicat Monicăi Nedelcu. Apărut – datorită lui Mircea Ciobanu (16)- la editura Cartea Românească, romanul a fost lansat la Târgul de carte din București pe 13 iunie 1992, după trecerea autorului în lumea de dincolo. In acestă operă testamentară, care îl are drept erou pe voievodul Ștefan cel Mare (canonizat de Biserica Ortodoxă Română după abolirea comunismului), Vintilă Horia scrisese că „un neam piere când se sting cei ce se roagă pentru el”. După Jose Javier Esparsa, „azi interesează Vintilă Horia pentru că a denunțat cu o voce insubordonată… materialismul care a dus la o dezordine planetară”.

Imediat după apariția volumului Mai sus de miazănoapte în librării, critica oficială (adică venită din tabăra foștilor comuniști internaționaliști, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Eliade și „teroarea istoriei”: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ), a pus la bătaie lozinca „antifascismului intransingent față de recrudescențele naționalismului” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.II, p.196), folosită deja de propaganda comunistă pentru spălarea creierelor înainte de 1990. A fost semnalul afișării dezinteresului oficial față de cheltuiala pe care o necesita traducerea necunoscutei opere a lui Vintilă Horia cu bani de la buget. În anii de după 1992 (an în care apărea la Madrid volumul Homenaje al Profesor VINTILĂ HORIA) frânarea eventualelor traduceri s-a produs din teama că efortul rămâne neplătit, cunoscătorii de limbă spaniolă înmulțindu-se după căderea Cortinei de fier. Disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă (un editor francez avusese chiar năstrușnica idee să-i pretindă să nu mai publice cărți în spaniolă „fiindcă este scriitor francez”), Vintilă Horia a fost, printr-un tacit consemn (oficial), ținut (vreo zece ani post-decembriști) departe de mediile academice românești.

Entuziasmat de evenimentele din decembrie 1989, laureatul Academiei Franceze îi scria traducătorului Mihai Cantuniari că editurile și universitățile ar putea deveni „focare de libertate pentru viitor” (Vintilă Horia, 29 ian. 1990). Exact ce nu doreau puternicii zilei: Eminențele cenușii ale culturii cripto-comuniste au fost mai degrabă încântate de blocarea difuzării prin librării și prin bibliotecile publice a cărților apărute la noile edituri de după 1990 și de vizibila scădere a nivelului pregătirii cadrelor universitare din România. Spectacolul degradării mediului academic transpare din recenzii semnate de universitari care au scris despre Vintilă Horia (precum Sorin Lavric, Marius Miheț și alții) precum și din majoritatea tezelor de doctorat despre Vintilă Horia, Noica, Mircea Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu si Nae Ionescu unde istoria anilor interbelici e prezentată negreșit în varianta „Zigu Ornea”. Atât recenziile cât și doctoratele au neglijat sistematic înțeleapta observație făcută de Mircea Eliade, după care scriitorul autentic n-are altă misiune „politică” decât de a-și difuza creația „între lupi și mistreți” (Mircea Eliade, 13 febr. 1978, scrisoare către „turnătorul” Ioan Petru Culianu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați;   https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/).

Intr-o recenzie publicată în octombrie 2016, universitarul orădean Marius Miheț pusese la grămadă literatura de duzină („record de celebritate și de vânzări”, cf. M.M.) a unui popă negustor (folosit de Securitatea anti-românească pentru a lovi în laureatul Academiei Franceze) și romanele din Trilogia exilului publicate de Vintilă Horia. Tributar unor clișee de gândire ateistă nepotrivite autorului recenzat, Marius Miheț pare convins că autorul premiatului roman Dumnezeu s-a născut în exil ar reinterpreta „obscuritățile revelatoare din istoria noastră” și că în ultimul volum al trilogiei exilului, Vintilă Horia ar depăși „poetizarea agresivă din primul volum”. Recenzând Prigoniți-l pe Boețius (2016), care, în viziunea acestui cadru didactic, ar fi un „roman al rezistenței prin complementarietate”, Marius Miheț se împiedică de „naivitatea intelectualului inert în prima fază de totalitarism”. Din nefericire, recenzentul nu specifică în ce parte a romanului a dat peste respectiva „naivitate”, verdictele sale nefiind susținute de vreo argumentare. Concluzia la care a ajuns universitarul orădean a fost că în Salvarea de ostrogoți „individul sparge modelul cetățeanului” (Marius Miheț, Sfârșit de ciclu românesc, în rev. „România literară”, nr. 43/ 2016). Uimitoare prostii despre Vintilă Horia a scris în revista „România litreară” nu numai tânărul Marius Miheț dar si Mihai Zamfir (n. 1940), sau universitarul Sorin Lavric (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). Pentru universitarul M. Zamfir (trimis de stăpânire peste granițele României), Dumnezeu s-a născut în exil ar aparține culturii franceze si Un mormânt în cer, culturii spaniole, întrucât primul a fost premiat în Franța și pentru că în celălalt roman acțiunea se petrece la Toledo, în Spania.

Aceste idei amintind de nivelul universităților muncitorești din anii cincizeci au fost mediatizare în cultura românească la aproape trei decenii de când Nicolae Balotă a scris excepționalul său studiu despre „opera unui romancier hermeneut, căutător, descoperitor și tălmăcitor al semnelor prin care sacrul își revelează prezența în existență, în destinul patetic sau tragic, mai adeseori mizer, rareori superb, al unui om … Dintr-o lume care pretinde că l-a alungat pe Dumnezeu…drumul de mult pierdut… este evocat, iarăși și iarăși, în felurite ipostaze. Scriitorul are vocația rară a unei călăuze, vocație exercitată prin faptul că el însuși și-a căutat cu greu drumul în dedalul unei istorii haotice. Această călăuză este și un artist remarcabil. Arta dă ficțiunilor sale pline de tâlc, savoarea imaginarului bine construit. Opera scriitorului Vintilă Horia este o construcție menită să dureze.” (N. Balotă, Vintilă Horia: între exil și renaștere, în „Revista Scriitorilor Români”; Muenchen, nr. 25/1988, pp.171-176). Încă de când concepuse eseul intitulat Istoria unei literaturi tragice, Vintilă Horia a consemnat deformarea realității literare odată cu abordările critice uzuale în mediul universitar unde se evidențiază doar „proteste sociale sau realism magic…de pe poziții marxiste” (cf. V. Horia, Historia de una literatura tragica)

Partea a III-a

Tehnica „lozincii” în „transdisciplinarea lui Vintilă Horia

 

Fără a avea în vedere patologia dresajului intelectual din comunism și post-comunism, sau perfecțiunea la care a ajuns tehnica de spălare a creierelor prin școli și universități, Vintilă Horia nota că mass-media obligă la prostituție intelectuală pe scriitorii dornici de popularizare prin industria de lansări. Laureatul Academiei Franceze mai precizase cu desăvârșită limpezime că scriitorii de azi nu se pot sustrage constrângerii de a participa la răspândirea minciunilor oficiale și a dezinformării. Oamenii inteligenți de azi nu se mai pot eschiva nici măcar de la obligația de a lăuda prostia: „Los escritores estan hoy en la obligacion de rendir homenaje a la estupidez, a la desinformacion, al culto de la mentira” (Vintilă Horia, articol din El Alcazar, 8/05/1986).

Pentru Monica Nedelcu (având un remarcabil doctorat în 1988 în literatura lui Vintilă Horia) exilul fără sfârșit la care a fost constrâns scriitorul anti-comunist Vintilă Horia s-ar fi datorat beneficiarilor statului polițienesc și ideologiei comuniste, privilegiați înainte și după 1990. O părere similară avea Camilian Demetrescu (17). Dar și fostul deținut politic Ion Varlam (Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, 2004), nepot al academicianului Radu Rosetti (1877-1949), ucis în temnița comunistă de la Văcărești, unde a ajuns pentru „un presupus delict de opinie”. Vinovați de atare „infracțiune” au fost toți scriitorii români afirmați în interbelic și arestați în comunism, „spațiu al minciunii neîntrerupte” (Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală..., ed. I-a, 1988; ed. II-a, 1994). Cenzurându-se cu mare vigilență informațiile despre lagărele de concentrare și închisorile politice care au fost umplute cu milioane de români (cca patru milioane, din România și din Basarabia și Bucovina de Nord înglobate în URSS, cf. Raportului de la Helsinki din 1992, citat de Magda Ursache în Bulevarde de cenzură), universul dinainte de 1990 devenise o „lume de ficțiuni verbale” (M. Iorgulescu, op. cit.) utilizabile cu orice prilej de cei „cu sufletele spălate” (Horia Stamatu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/ ). A povesti (precum Soljenițîn) tragedia închisorilor comuniste transformă scriitorul în „erou politic” (V.Horia) a cărui voce „es la voz de una miseria jamas alcanzada hasta ahora por el hombre, ni siquiera en sus peores tiempos historicos…Pocos novelistas…hayan sabido bajar a las profundidades de este infierno como lo han hecho Pasternak, Bulgakov y Solzhenitsin” (V. Horia, Historia de una literatura tragica).

In Jurnalul unui țăran de la Dunăre (Paris, 1966), Vintilă Horia nota că romanele sale „profund metafizice” ar fi îmbrăcate în istorie „fără a fi legate de vreo cronologie” (8 ianuarie 1965). Tot în această carte pe care Theodor Cazaban o aprecia în mod special, memorialistul caracterizează epocile în care ideologiile pentru folosul masselor au universalizat războiul: „Pe zi ce trece înțeleg tot mai bine că pacea   nu există la scara omenirii și că doar individul o poate dobândi prin ascetism și credință” (V.H., Jurnalul unui țăran de la Dunăre). Adresate unor cititori a căror suflete n-au fost „spălate si întinse pe gard” (apud Horia Stamatu) , romanele lui Vintilă Horia ar fi reductibile la ideea de profanare prin politic (massele sunt atrase de ficțiuni ieftine) în opoziție cu „salvarea prin religie și individual” (în rev. „Origini”, SUA, nr. 4-5/2010, număr dedicat lui Vintilă Horia; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20despre%20viitorul%20culturii%20europene%20de%20IVS.htm ).

La capitolul receptării „genialului romancier” (cf. Manuel Garcia Vino) Vintilă Horia, distins la Madrid în 1972 cu premiul „Bravo para los hombres que unem en la verdad”, iar la Florența în 1981 cu premiul „Dante Aligheri”, se cuvine amintită și includerea lui Vintilă Horia în prestigioase volume de istorie literară occidentală și traducerea în peste paisprezece limbi, „în tiraje şi retipăriri fulminante” a romanului Dumnezeu s-a născut în exil pentru care autorul a fost în 1960 recompensat cu cel mai mare premiu literar al Franței (primit cândva si de Marcel Proust), iar în 1961 la Milano în Italia cu o medalie de aur (Medalla de Oro de „Il Conciliatore”, cum aflăm din vol. Vintilă Horia, El despertar de la sombra, Madrid, Editora Nacional, 1967). În cazul lui Vintilă Horia de menționat ar fi și faptul că toate acestea s-au întâmplat în ciuda opoziției scrâșnite a eminențelor cenușii din cultura de după Cortina de fier supusă permanent unui terorism ideologic dublat de terorismul polițienesc (cf. Mircea Eliade).

Păstrând cuvenitele proporții, mai trebuie adăugat că editările și traducerile lui Vintilă Horia, „autor de o cultură enciclopedică și de o credință profundă” (cf. Jose Javier Esparza, 23 dec. 2009), nu au rezultat pe calea dirijismului cultural (18) și nici n-au fost finanțate de la bugetul unei țări cu peste 23 de milioane de locuitori, ca în politica de difuzare peste graniță a scrierilor și omagiilor lui Ceaușescu în comunism și a lui Andrei Pleșu în post-comunism (19).

Un participant la Colocviul international organizat de Universitatea din Cernăuți spunea în toamna anului 2015 că „literatura exilului românesc e privită cu admiraţie şi interes în colocvii internaţionale la Universităţi din Praga, Bratislava, la Poznan, în reviste prestigioase: „Europa” (Serbia), „Alternanţe” (Germania) dar… nu şi în realitatea culturală a României de azi unde exilul literar e aproape la fel de ignorat ca în perioada totalitară şi menţinut la distanţă de un centru al interesului, studierii, clasificării şi interpretărilor de către specialişti” (referat științific care mi-a fost trimis de Dan Anghelescu prin e-mail pe 26 nov. 2015).

 

Aceleași observații au fost revelate de dosarele de Securitate dovedind urmărirea marelui istoric al religiilor Mircea Eliade care încerca să-i convingă (cu o argumentație similară) pe editorii comunisti din R.S.R. să calce pe urmele sârbilor, cehilor si polonezilor care-i difuzaseră deja după Cortina de fier volumele premiate de Academia Franceză (20). La Cernăuți a fost citată și Monica Lovinescu remarcând că „istoria literaturii române nu va fi nici adevărată şi nu-şi va dobândi altitudinea morală, ştiinţifică şi educativă cât timp jumătatea din umbră nu va reintra în circuitul curent al valorilor naţionale” (21). Dar odată cu exilații de după Cortina de fier credem că ar trebui reintegrați și „exilații” din interiorul țării, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, autor al volumelor Cărarea împărăției și Cuvinte vii, sau scriitoarea Olga Greceanu si Părintele Benedict Ghiuș, precum și filozoful Alexandru Dragomir împreună cu fostul său coleg de facultate Alexe Sever Popovici (22).

În tentativa mai mult sau mai puțin reușită de dresaj intelectual prin sistemul de învățământ, controlul politic nu a permis prin școli sau universități decât repetarea cât mai fidelă a unor clișee de gândire din cărțile unor autori ca Zigu Ornea sau admiratoarea acestuia, autoarea de poeme nerușinate ajunsă conducătoare de doctorate despre interbelici la universitatea clujană (vezi Marta Petreu, Poeme nerușinate, Ed. Albatros, 1993).

 

Fără a-și pune problema provenienței „reprezentărilor noastre mintale”, Basarab Nicolescu (n.1942) spunea într-un interviu publicat de „România literară” că am fi manipulați(23) de aceste reprezentări, și că oamenii de știință s-ar interesa pentru împăcarea științei cu religia „mai mult decât teologii” (B.N.). Numai că însăși reprezentarea lui mintală privitoare la ortodoxia românească reproduce cu fidelitate clișeul de gândire difuzat obsesional în mass-media post-comunistă. Fizicianul devenit profesor de studii europene la Universitatea clujană mai zisese în 2010 că „în cadrul bisericii ortodoxe române” ar exista „medii fundamentaliste”. Probabil fără să fi reținut de la romancierul Vintilă Horia că „un neam se stinge și chiar piere de pe fața pământului atunci când se sting cei ce se roagă pentru el” . In aprilie 1990 poetul Ioan Alexandru spusese manifestanților din Piața Universității că în istoria omenirii „poporul român, pentru că se poate ruga, există și va exista până la sfârșitul veacului” (https://www.youtube.com/watch?time_continue=6&v=tIWGZYQaa-w ). Într-un interviu din 2005, poetul și eseistul Marin Tarangul observase cu justețe că „ortodoxia nu este o ideologie de proclamat, ci se face prin descoperiri ascunse a căror inițiativă nu ne aparține” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în pangarul de la Cheia; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/ ). În treacăt fie spus, ajuns la Paris în 1977, fostul deținut politic Marin Tarangul licențiat în teologie la Sibiu și în istoria artei la București, după temeinice studii a obținut la Paris două doctorate dintre care unul pe tema sfintelor icoane. La fizicianul Basarab Niculescu, părerea despre mediile „fundamentaliste” (nejustificată în niciun fel) s-a suprapus în mod miraculos peste opinia unui salariat al lui Andrei Pleșu (Mirel Bănică, Câteva note despre fundamentalismul religios, în Revista „22”, Nr. 10, din 1-7 martie 2011). Deși mereu folosit, termenul de „fundamentalism” nu a fost cu rigurozitate definit nici de fizician, nici de   salariatul micuțului institut de istoria religiilor condus „interimar” (din 2008) de un „cronicar plastic”(apud. Virgil Măgureanu în Cartea albă a Securității , București, 1996 cu referire la Andrei Pleșu deja conducător de doctorate în filozofie, doar pe temeiul unor vagi cursuri despre îngeri ținute la Facultatea de Filozofie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, în rev. „Destine literare”, Canada, august 2017, p. 281 ; on-line : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

 

 

Prin anii cincizeci Vintilă Horia reținea cu mai multă subtilitate un fapt caracteristic lumii desacralizate în care mulți sunt creștini doar cu numele: Anume   că păgânismul care „controlează toate mijloacele eficace de propagandă” îndreaptă „voința de a aparține” nutrită de omul societății de azi către partide, secte, grupări totalitare” (Vintilă Horia, Speranța socialismului tragic, 1954, republicat în vol. Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Ed. Aius, Craiova, 2015, p.199). Lui Vintilă Horia, romancier dominând imperial trei culturi: română, franceză și spaniolă (24) „vacuitatea religioasă a sufletelor” i-a părut a fi „cel mai mare păcat al omului de azi”, trăitor în „vremuri de absolută falsitate” (V.H.). Interesat de posibilitățile de transcedere a lumii simțurilor (vezi vol. Vintilă Horia, Encuesta detras de lo visibile, Barcelona, 1975, a II-a ediție în 1980), laureatul Premiului Goncourt va spune într-un interviu că „omul contemporan, nefiind religios, este incult” (interviu Vintilă Horia în rev. „Hesperides”, citat de Santiago Rivas în rev. „Origini”, Norcross, SUA, nr. 4-5. 2010, p.24, număr dedicat lui Vintilă Horia).

 

După ce vorbise în martie 2013 (la o masă rotundă de la Salonul Cărții din Paris) probabil despre scrisorile primite de la Vintilă Horia, Basarab Nicolescu a detaliat subiectul schimbului de scrisori în revista ieșană „Convorbiri literare” din decembrie 2014, neuitând dedicația primită de la Vintilă Horia pe cartea despre Platon, poza dedicației scrisă în 20 ian. 1979 fiind postată si pe pagina de Facebook referioare la Centenarul Vintilă Horia. Tot la această pagină de Facebook se poate vedea o poză cu fizicianul trimis în 1968 de stăpânirea comunistă cu o bursă în Franța si Vintila Horia. Ea amintește de pățania extraordinarului eseu despre iminența descoperirii unui limbaj anagogic (Vintila Horia, Sur l’imminence de la decouverte d’un langage anagogique) eseu care, publicat la insistențele lui Basarab Nicolescu în revista „3-eme Millenaire” din ian-febr 1983, a pricinuit „huiduirea” lui Vintilă Horia. Pentru alungarea laureatului Academiei Franceze din paginile revistei, membrii consiliului de redacție s-au făcut că în 22 de ani n-ar fi avut timp să afle de ceea ce artistul Camilian Demetrescu a numit pe bună dreptate „rușinea scandalului Gouncourt care continuă și azi cu consimțământul tacit al clasei gânditoare”(C. Demetrescu).

 

Explicația pățaniei (în varianta oferită de fizicianul care uzează în mod nepermis de titlul de academician (25), titlu pe care „numai membrii titulari au dreptul să o poarte” nu și memdrii de onoare din stăinătate, cum este B. Nicolescu (vezi. Art. 10, alin.2, Statutul Academiei Române, M.O.-0617) ar fi fost oarecum plauzibilă, dacă n-ar fi amintit atât de pregnant de stilul bancurilor cu Radio Erevan care începeau cu invocarea unui ascultător din Republică nedumerit de…

In articolul publicat de „Convorbiri literare” (dec. 2014), fizicianul specificase că un „abonat” s-a arătat nedumerit de faptul că, în 1983, publicația „3-eme Millenaire” l-a inclus pe laureatul Premiului Goncourt al Academiei Franceze înjurat de stânga franceză cu douăzecișidoi de ani în urmă. Din păcate, credibilitatea acestei explicații apare subminată de însăși comentarea scrisorilor lui Vintilă Horia, întrucât B. Niculescu amintește în revista ieșeană cum l-a refuzat pe autorul volumului Viaje a los Centros de la Tierra care i-a solicitat pe 1 ian. 1980 colaborarea la un Institut pentru cultura occidentală înființat la Roma în decembrie 1979. In plus, el își mai amintise (în „Convorbiri literare”, dec. 2014) de insistența cu care l-a tot rugat pe Vintilă Horia să scrie pentru revista „3-eme Millenaire” , atât la Paris când s-au întâlnit la cenaclul lui Leonid Arcade, cât și făcându-i o vizită la Madrid pe 4 septembrie 1982. Motivul pentru care cel trimis în Franța de regimul comunist nu a dat curs solicitării de colaborare venită din partea laureatului Academiei Franceze ar fi fost „alergia la ideologii și doctrine”. Or, la respectiva „alergie” se pare că era totuși imun fiindcă și peste ani de zile n-a dat semne că ar fi alergic la „doctrina” de ultimă oră, după care ortodoxia românească ar fi, vezi Doamne, un „fundamentalism”.

Decernându-și prin auto-prezentările sale o medalie de argint (26) care nu apare să-i fi fost conferită în 1986 de Academia Franceză, B. Nicolescu nu s-a dovedit alergic nici la ideologia comunistă când a lăudat în 2006 instrumentalizarea politică a vieții lui Eliade, distins de Academia Franceză pentru Istoria credințelor…. . Dacă ar fi să-l parafrazăm pe Vintilă Horia ne putem întreba: „Cine ar fi fost Eliade (sau Vintilă Horia însuși) fără scrierile lor ieșite din rând?” Strădania lui Florin Țurcanu de a-l scoate în 2003 pe laureatul Academiei Franceze -considerat „fondatorul istoriei religiilor din America” (cf. Mac L. Ricketts) -, cu de-a sila antisemit i-a părut fostului comunist Basarab Nicolescu (în recenzia sa din „Convorbiri literare”, 2006) de-a dreptul meritorie.   Dacă ar fi parcurs cu atenție critica argumentărilor lui Țurcanu în articolul scris de Francis Ion Dworschak și publicat în „Origini. Romanian Roots” (April-May 2004, pp. 60-64; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu ) poate că n-ar mai fi fost atât de convins de neprețuita valoare a șchiopătândelor instrumentalizări politice din doctoratul lui Țurcanu premiat (ca în comunism!) pe criterii extra-literare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm). Tezele lui Țurcanu au fost inteligent comentate nu numai de doctorul Dworschak, autor al volumului În apărarea lui Eliade (Criterion Publishing, 2003), dar și de tânărul Florin Cântec (27). Restabilirea adevărului referitor la epoci prezentate distorsionat înainte și după 1990 prin manipularea „reprezentărilor mintale” se pare că nu o putem realiza decât cu ajutorul „centrelor spirituale”, adică a personalităților de nivelul lui Vintilă Horia sau a celor cu care s-a întreținut el în a doua jumătate a deceniului șase, ori a istoricilor români care și-au publicat lucrările fie în exil, fie înainte de ocuparea României de către armata sovietică. De pildă, despre anii dictaturii militare a lui Ion Antonescu, exilatul Virgil Ierunca își amintea în 1994 (în contrast vădit cu clișeele reprogramării „reprezentărilor mentale” prin universități și mass-media) că „regimul lui Antonescu era o paranteză de duioșie în raport cu dezastrul ce a urmat”. Intrată pe mâinile colonelului sovietic Ana Pauker (ridicată în grad chiar de Stalin), România a devenit foarte repede o „gubernie penitenciară” (vezi scrierile lui Virgil Ierunca și interviul său din vol.: Ileana Corbea și N. Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 84: precum și vol.: N. Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, Ed. Jurnalul Literar, 2014).

 

În anul centenarului nașterii lui Vintilă Horia, la Universitatea Alcala de Henares, Basarab Nicolescu a redat în 2015 conținutul articolului pe care l-a publicat la Iași, în rev. „Convorbiri literare” (dec. 2014) unde comentase scrisorile pe care le-a primit de la laureatul Academiei Franceze cu Premiul Goncourt. În decembrie 2014 el ticsise articolul său cu citate din ce scria „aristocratul” Vintilă Horia unui „barbar” (cf. părerii lui Ortega y Gasset despre fizicieni). In alocuțiunea postată pe Facebook la „Centenar Vintilă Horia” am observat însă o minimă schimbare: la Universitatea spaniolă, Basarab Nicolescu a spus de „un cititor”, în timp ce în revista ieșană a scris de „un abonat” care (după tipicul bancurilor cu Radio Erevan) ar fi fost indignat de… prezența în paginile revistei „3-eme Millenaire” a lui Vintilă Horia, spre a creiona întâmplarea (semănând a făcătură de comandă Securistă) din 1983 când Vintilă Horia a fost îndepărtat zgomotos „din caseta colaboratorilor la 3-eme Millenaire”. Nici mai mult, nici mai puțin decât prin invocarea unui scandal la care au fost martori oameni din generația precedentă. „Rușinea scandalului Goncourt”, uitată de francezi, preocupa după două decenii doar Securitatea anti-românească, după cum s-a văzut din notele scrise în 1989.

«Marii creatori în ordinea spiritualã nu au fost niciodatã democrați… Cultura este, în esența ei și prin urmãrile ei, hotãrât aristocratică» (cf. Nae Ionescu în „Cuvântul”, 11sept 1926). Remarca „aristocratului” filozof Nae Ionescu a fost probată de însăși apariția „aristocraticei” Școli trăiriste, unica școală de filozofie de la noi din care au făcut parte Noica, Eliade și multe alte personalități eminente ale adevăratei culturi românești. Cu prilejul centenarului sărbătorit la Universitatea Alcala de Henares, un jurnalist spaniol scria despre întreaga operă a primului scriitor nefrancez premiat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze că aceasta „va fi mai bine înțeleasă în viitor, deși înțelegerea ei în prezent este mai necesară ca oricând” (17 dec. 2015).

Cât privește reintegrarea în România cripto-comunistă a operei „romancierului celei de-a patra dimensiuni” (cum l-a numit un critic francez pe autorul romanului „Dumnezeu s-a născut în exil”) ea ne pare îngreunată de mentalitățile cripto-comuniste ale factorilor de decizie din Institutul Cultural Român ignorând voit centenarul nașterii lui Vintilă Horia (cf. Miheala Albu, Centenar V. Horia în Spania: http://www.romlit.ro/centenar_vintil_horia_n_spania ) și de accentuarea cenzurării din umbră a internetului românesc. Ultima s-a văzut (printre multe altele) odată cu dezactivarea link-urilor din Wikipedia.ro, să nu se poată citi textele Isabelei Vasiliu-Scraba (vezi https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ), dezactivare cu intenția clară de îngreunare a răspândirii unor opinii în răspăr cu „reprezentările mintale” difuzate de mass-media oficială.

La numai câteva luni după sărbătorirea (la Craiova și în Spania), receptarea „oficială” a cărților lui Vintilă Horia a devenit brusc la fel de „inoportună” (termen tipic al cenzurii comuniste!) precum un curs universitar despre problema timpului la Mircea Eliade. Acel curs fusese propus de mine în 20 aprilie 2007 si tot atunci refuzat de Mihaela Irimia. Pasă-mi-te, „s-ar   supăra cei de la Ambasada Israelului”. Care din 1989 n-au avut timp să afle că Seymor Cain (co-religionarul lor) „never saw (=n-a văzut niciodată) the slightest sign of antisemitism in Eliade’s work or in his person” (=nici cel mai mic semn de antisemitism la persoana și în opera lui Mircea Eliade). Din răspunsul directoarei Centrului de Excelență pentru Studierea Identităților Culturale (din cadrul Universității din București) reiese fără îndoială eficiența dresajului mental din România de după 1990 cu impunerea imaginii distorsionate a unui Eliade neapărat „antisemit”. Imagine falsă și manipulatorie care a atins apogeul în arta combinatorie folosită de F.Țurcanu prin „repetiția constantă” a deselor aluzii la presupusul antisemitism al umanistului Eliade al cărui sfârșit de viață pământescă a prilejuit la Chicago „un adevărat plelerinaj” (cf.Francis Ion Dworschak, Mircea Eliade Antisemit?, în „Origini. Romanian Roots”, nr.4-5/2004, p.42). Sau, cum s-a exprimat Jonathan Smith (universitar de origine iudaică), „un fenomen nemaivăzut”, în care din opera eliadescă premiată de academiile occidentale au citit Paul Ricoeur și (americanul de origine evreiască) Saul Bellow alături de profesoara Wendy Doniger (de aceiași origine), urmașa lui Eliade la catedra care încă de când trăia marele istoric al religiilor a fost botezată cu numele lui „Mircea Eliade”. Despre Eliade, Seymor Cain mai notase următoarele: „he always impressed me as a good man as well as a great creative scholar, and above all, as a treasurable human being” (=întotdeauna m-a impresionat bunătatea lui ca om și faptul că a fost un savant de mare origimalitate a gândirii, dar, mai presus de toate, o comoară de om).

Dacă la Universitatea din București un curs opțional despre Eliade (ca s-o spunem mai „evaziv”) s-a arătat a fi cel puțin „problematic”, mult mai puțin problematice s-au dovedit imediat după 1990 tendințele impunerii lui Basarab Nicolescu, trimis de regimul dictatorial comunist în Franța ca bursier, așa cum l-a trimis ca bursier și pe comunistul Andrei Pleșu (la Bonn, 1975-1977 și la Heidelberg 1983-1984, a doua perioadă după ce informase „un lucrător al Securității” despre Meditația Transcendentală, vezi pe internet cele două epistole ale sale trimise dictatorului Ceaușescu).

Masiva mediatizare a fizicianului Basarab Nicolescu (28) a început după 1990, când conferințele sale erau anunțate din primii ani de post-comunism pe avizierele Bibliotecii Academiei foarte la vedere pentru trecătorii de pe Calea Victoriei. Mediatizarea sa a vizat atât breasla fizicienilor, cât și pe „somnolenții” (cf. Vintilă Horia) epocii de triumf al științei și tehnicii, în care bunăstarea materială a transformat scriitorul conformist în „cliente de lujo de la sociedad satisfecha” (V. Horia, Historia de una literatura tragica). Dirijismul impunerii lui Basarab Niculescu – admirator al stufoasei si premiatei cărți a lui Țurcanu despre „prizonieratul în istorie” a lui Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/) – mai reiese și din puzderia de gratificări onorifice (la concurență cu Pleșu?) și chiar dintr-un doctorat de „transdisciplinarizare” (adică de aplatizare printr-o receptare după șablon) a marelui „creative scholar” Mircea Eliade   (vezi doctoratul Anei Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism, 2013, Universitatea din Suceava).

Atare tendință a fost divulgată și cu prilejul centenarului nașterii lui Vintilă Horia odată cu tipărirea câtorva texte din bogata eseistică a sa, practic necunoscută în România. Folosind „tehnica lozincii” care implică automatismul repetării, Vintilă Horia a fost și el „transdisciplinarizat” cu prilejul eseisticii antologate și prefațate de doi autori. Volumul lansat (pe 5 decembrie 2015) de Editura Aius din Craiova poartă titlul: Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate. Titlul este menit să îndrepte gândul către „transdisciplinaritate”, noțiune confuză semnalată ca atare în wikipedia portugheză unde (spre deosebire de wikipedia românească) se mai făcea remarca de bun simț că prezentarea „transdisciplinarității” e lipsită de surse independente de subiect. Basarab Nicolescu îngrijește o colecție astfel denominată la o editură din Monaco publicând în 1999 un volum cu referatele de la un colocviu pe tema operei filozofice a lui St. Lupașcu (St. Lupasco: L’homme et son oeuvre, Edition du Rocher, Monaco, 1999, editori Horia Bădescu și B. Nicolescu, volum cu 29 de referate de la Colocviul din 13 martie 1998).

La baza „trans-disciplinarității” (ca să o deosebească   de multi-disciplinaritate sau de inter-disciplinaritate) Basarab Nicolescu a pus intenția mărturisită de a împăca religia cu știința printr-un terț inclus. „Dialogistul mondial” (cum l-a numit pro-rectorul Universității timișorene) a exprimat această dorință a sa foarte pe îndelete cu diverse prilejuri   într-un „jargon prețios lipsit de consecințe în planul cunoașterii” (Th. Cazaban), „jargon” accesibil masselor si de aceea preluat si difuzat cu mult spor. In Faust, Goethe nota la un moment dat că lipsa de idei este uneori suplinită de găselnița învârtirii în jurul unui singur cuvânt. Cam așa este și cu „trans-disciplinaritatea” profesată de Basarab Nicolescu părând a fi convins că simpla vulgarizare are darul de a aduce la un numitor comun domenii foarte disparate. După ilustrația unui site de-al său, prin trans-disciplinaritate, specialiști adunați din diverse sectoare scot pe nări fascicole de fotoni. Ce diferență ca de la cer la pământ între „tehnica lozincii” în aculturalizarea de azi visând tocirea diferențelor cultură/ știință/spiritualitate și „simfonia de idei” din opera filozofică a lui Lucian Blaga (cf. „Lucian Blaga și sensul culturii” în vol.: Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, 1943) silit să aleagă exilul interior, filozof mediatizat două zile anual, doar cu prilejul Festivalului „Lucian Blaga”.

Când Vintilă Horia a discutat cu St. Lupașcu (născut la București unde n-a apucat să publice decât în 1940 la Fundațiile Regale volumul Experiența microfizică și gândirea umană apărut un an mai târziu în franceză) tema conversației a fost „cele trei materii” (vezi vol.: Vintilă Horia, Călătorie la centrele Pământului, traducere de Sanda Popescu Duma, Ed. Art, București, 2015, p. 266). Pe aceiași temă s-a axat și colocviul din 13 martie 1998 ținut la „Institut de France”, ocazie propice pentru „transdisciplinarizarea” lui St. Lupascu prin tipărirea referatelor colocviului în colecția „Transdisciplinaritate” a Editurii du Rocher, Monaco, în acel volum purtând un titlu de monografie: St. Lupasco: L’homme et son oeuvre (1999).

Referindu-se la exilul românesc (foarte probabil cu gândul la Mircea Eliade,Vintilă Horia, Nicolae I. Herescu, Bazil Munteanu, D. Găzdaru, St. Lupașcu, Octavian Vuia, Alexandru Randa, Dionisie Ghermani, St. Teodorescu, C-tin Amăriuței, E. Ionescu, Grigore Nandris, Marioara Golescu, Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Eugenia Adams-Mureșanu, Vasile Posteucă, Mircea Popescu, G. Uscătescu, Nicu Caranica, Eugen Lozovan, etc.), o scriitoare consemna cu justețe că o reintegrare a valorilor exilului „în vizibilitatea publică ar răspunde unei tot mai acut necesare terapii a memoriei”, pentru că „numai memoria este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală.” (Monica Lovinescu, Seismograme, vol. Unde scurte II / Bucureşti, 1993, p. 60). Când a scris aceste rânduri, Monica Lovinescu nu s-a gândit nici o clipă la „trimișii stăpânirii comuniste” precum cei doi cunoscuți, unul naturalizat francez, celălalt naturalizat olandez care frecventau împreună Cenaclul lui Arcade (29). Trimis de oficialitățile comuniste dincolo de granițele închise ale țării, fizicianul Basarab Nicolescu scrie prin autobiografiile sale că ar fi „părăsit România comunistă”. La fel a părăsit-o și   comunistul I.P. Culianu trimis de stăpânire cu o bursă în Italia. Virgil Ierunca îi scria în 1978 lui Culianu, devenit asistent de română de la Groningen, că îl consideră colaborator al Securității (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). Cum timpul a trecut de când făcea Monica Lovinescu observațiile ei inteligente, cei doi „trimiși ai stăpânirii” (Culianu și Basarab Nicolescu) s-au metamorfozat, fiecare în felul său, în reprezentanți ai exilului românesc pe care „terapia memoriei” trebuie neapărat să-i așeze mai presus decât pe ceilalți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu.).

 

În ce-l privește pe exilatul Vintilă Horia, un oarecare pas în reintegrarea lui în cultura românească a fost făcut prin publicarea câtorva romane într-un sfert de secol, prin retipărirea unor texte din publicistica sa, si prin editarea Memoriilor unui fost săgetător, jurnal scris în românește începând din 1985. Dacă însă luăm aminte la frecventa folosire a șabloanelor politice din comunism și la nivelul ideatic extrem de scăzut al recenziilor oficiale din „România literară” pe tema operei lui Vintilă Horia (30), pare mai degrabă că asistăm la îndeplinirea sumbrei previziuni a lui Noica despre Eliade, valabilă și în ce privește integrarea laureatului Premiului Goncourt în cultura românească. Iată ce înregistra pe ascuns Securitatea că spunea Noica pe 7 mai 1984: „Eliade va fi cunoscut cu adevărat de români și apropriat de cultura noastră peste câteva decenii sau 100 de ani…Intre timp, aparține întregului Univers, numai românilor, nu! Este necunoscut! ” (Noica în arhiva Securității, M.N.L.R., 2010, p.251)

 

Note și considerații marginale

 

  1. cf. Referatului susținut de Dan Anghelescu la Universitatea din Cernăuți în toamna lui 2015; a se vedea si Barbu Cioculescu, Peregrin în eternitate, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2/2015, p. 4. Referiri la reconsiderarea post-comunistă a scriitorului Vintilă Horia am făcut în textul scris în anul centenarului nașterii lui Cioran, articol cu care am început colaborarea la revista scoasă de poetul sătmărean Radu Ulmeanu, unul dintre marii noștri poeți contemporani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, sau, Inocularea rușinii de a fi român , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1/2011, p. 17; http://isabelavs.go.ro/Articole/IVScioranPlesu-16.htm.). In ultima zi din scurta sa viață, pe 20 noiembrie 2010, poetul si editorul Gabriel Stănescu (1950-2010) a lansat la Târgul de carte „Gaudeamus” din București volumul XIV al revistei „Origini/Romanian roots”, Norcross, SUA, dedicat lui Vintilă Horia (nr. 4-5/ 152-153, April –May 2010) precum și volumul de eseistică pe care l-a alcătuit și l-a publicat la editura sa: Vintilă Horia, Contra naturam (Criterion Publishing, 2010; vezi înregistarea video a lansării publicisticii lui Vintilă Horia, partea I-a, https://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ; partea a II-a a lansării la Târgul Gaudeamus, pe 20 nov. 2010, a volumului îngrijit de Gabriel Stănescu, https://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA; în blogul său, romancierul Ion Lazu scria pe 23 noiembrie 2010 despre lansarea de la Gaudeamus următoarele: „urmează o altă lansare în forță, o carte de Vintilă Horia prezentată eclatant, copleșitor (dacă nu e suspect cuvântul) de eseista Isabela Vasiliu-Scraba…constat că la lansare dna Isabela Vasiliu-Scraba citează din corespondența lui Vintilă Horia cu M. Cantuniari” (Ion Lazu). Titlul volumului din 2010 preia titlul prefeței poeziilor din închisori editate de Zahu Pană.

 

  1. vezi IsabelaVasiliu-Scraba, ‘I can make a perfect nazi out of you within twenty minutes’;https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-celibidache/.

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/2016, p. 14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1/2016, p. 13 și 18; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/.

 

  1. vezi fișa „Vintilă Horia” din enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală (Davis, SUA, 1992, pp.183-185), unica prezentare de înalt nivel academic a laureatului Premiului Goncourt. Dacă citim „La logica di Wikipedia” (din 9 sept. 2012, articol accesat pe 12 sept. 2016) observăm că autorului (matematicianul Piergiorgio Odifreddi, n. iulie 1950) tocmai „logica” Wikipediei i-a scăpat.   Mai impresionantă ne-a părut însă reacția lui Basarab Nicolescu, în calitate de utilizator care scrie în Wikipedia românescă. El ar fi vrut să apeleze la niște avocați (vezi mesajul său postat pe Facebook de Cristian Bădiliță la 26 febr. 2016) după sabotarea contribuției sale (la fișa lui Vintilă Horia) de un alt utilizator care s-a grăbit să murdărească din nou prezentarea primului scriitor străin laureat al celui mai prestigios premiu literar al Franței în Wikipedia confiscată o mafie vădit ostilă valorilor românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://www.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ).

 

  1. Nicolae Balotă (1925 – 2014, Nisa) a început Literele la Sibiu unde se retrăsese Universitatea clujană după ocuparea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, teritoriu românesc eliberat în oct. 1944 de români si administrat în continuare de aceiași funcționari maghiari aflați de astă dată sub oblăduirea lui Stalin (vezi Lucian Blaga, Luntrea lui Caron). N. Balotă a trecut doctoratul la Cluj cu prof. Liviu Rusu în 1947. Din Wikipedia anti-românească (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ) cititorii află că eruditul profesor de literatură comparată N. Balotă (care a predat ca profesor oaspete la Muenchen si în Franța stabilindu-se în 1981 în Franța) ar fi „colaborat” cu regimul comunist în calitate de informator înregimentat cu forța în timpul detenției politice, fără a li se atrage atenția și asupra dosarelor de urmărire a lui Noica dintre care două au fost arse, fără a fi microfilmate, să fie cât mai temeinic ascunse numele anumitor vizitatori care-l turnau pe Noica la Securitate.

 

  1. Deși s-a tot auto-declarat discipol al marginalizatului Noica, din care a împrumutat idei fără a cita sursa, – ajungând numai la performanța de a preda în 1990-1991 un plăpând curs despre îngeri strâns într-un volumaș subțirel de tot, muzeograful Andrei Plesu a fost considerat de Noica doar un „captiv al intervalului”, un „cronicar plastic” împotmolit în mijlocul drumului, un „lăutărist” care își dă cu părerea în domenii pe care nu le stăpânește. Din martie 1977 filozoful de la Păltiniș observase superficialitatea tânărului comunist, reproșându-i că a abandonat prea repede sanscrita (după ce regimul securisto-comunist l-a trimis chiar și peste graniță oferindu-i posibilitatea să audieze la un congres interesanta comunicare a indianistului Sergiu Al-George, chemat de Cicerone Poghirc să predea – ca profesor invitat- sanscrita la Universitate). Dar la muzeograful de la Tescani pe filozoful Noica (cel care a apucat să scrie despre himera Școlii de la Păltiniș) îl impresionase mai ales lipsa unui interes susținut pentru filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filozof al religiilor – A. Pleșu- despre unul autentic : Mircea Eliade, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1-15 ian.2014, nr.272/2014, pp. 14-15 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ) . In prefața unui volum publicând pe alese note ale Securității, Virgil Măgureanu (șeful Securității-SRI, absolvent de filozofie marxistă ca și G. Liiceanu) a scris în 1996 că Andrei Pleșu este critic de artă (vezi Cartea albă a Securității, Editura Presa Românească, 1996, p. VIII). In 1996, respectivul critic de artă conducea doctorate de sanscrită (cazul bursierului său Radu Bercea pus director al Institutului „Sergiu Al-George”) și doctorate de filozofie împănate cu termeni grecești (vezi teza lui Virgil Ciomoș susținută în 1998, cf. Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm). Toate acestea după abandonarea sanscritei, renunțarea la lecturi filozofice serioase prin care să-și depășească „lăutărismul” și, fără nici o îndoială, după trecătoarea pasiune „ministerială” pentru „angelologia” citită în diagonală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; https://www.scribd.com/doc/167071931/IsabelVasiliuScrabaPlesuVampiri?ad_group=ONLINE_TRACKING_LINK&campaign=4417&irgwc=1&keyword=Skimbit%2C+Ltd.&medium=affiliate&source=impactradius ; la acest link de remarcat ar fi adăugirile…) .

 

  1. O „schimbare revoluționară” trebuia să ilustreze însăși invitarea mea (I.V.S.) la Facultatea de engleză a Universității din București să predau un curs opțional despre filozofia lui Immanuel Kant în primăvara anului 1990 (sem. II al anului universitar 1989-1990) si în toamna anului 1990 (sem.I al anului universitar 1990-1991). Dar mai interesantă chiar și decât această experiență post-comunistă a fost atitudinea mafioților care au confiscat Wikipedia românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). Fiindcă ei s-au grăbit să șteargă urmele acestei „schimbări revoluționare”, îndepărtând cu grijă informațiile biografice din fișa „Isabela Vasiliu-Scraba”. Să nu se afle nici de cursurile ținute pe tema filozofiei lui Kant, nici de mulțimea limbilor străine învățate, nici de specializările (în filozofie) la mari universități occidentale (vezi pe scribd fișa înainte de cenzurarea ei : http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba. Remarcabilă în ro.wikipedia.org mi-a părut și ciuntirea informațiilor postate pe 8 martie 2014 despre profesoara Felicia Vanț-Ștef, personalitate a culturii românești născută în comuna Supur din județul Satu Mare. Sesizând la fișa despre „Supur” numele acestei eminente specialiste în latină și greacă veche,   Ark25 (administrator cu mai multe pseudonime care s-a ocupat și de fișa lui Noica, filozoful care a inițiat retraducerea unor dialoguri platonice, vezi ; http://www.rotarybvp.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ) n-a mai putut dormi liniștit din cauza precizării conform căreia profesoara de greacă veche cunoaștea și limba latină. Dar și datorită „amănuntului” că Felicia Vanț-Ștef a predat greaca veche la Universitatea din București. În loc să alcătuiască o fișă distinctă de prezentare a universitarei Felicia Vanț-Ștef, așa cum s-ar fi cuvenit, administratorul a îndepărtat rapid ambele informații care-i stricaseră somnul.

 

  1. Vintilă Horia, Un sepulcro en el cielo, Barcelona, 1987; București, Ed. Eminescu, 1994, editor Mircea Ciobanu, traducători M. Cantuniari si Tudora Șandru Olteanu. A se vedea și M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morți ale sale, București, 2010, p.321.

 

  1. 9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la Eternitate. Al. Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 6 (103) iunie 2016 (anul X).

 

  1. Noica în arhiva Securității, Ed. M.N.L.R., 2009, p.162. Noica era la Păltiniș înregistrat de Securitate pe 9 nov. 1983 spunând că Andrei Pleșu și G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de Interne de un tratament de excepție, ambilor prelungindu-le viza de ședere în Occident (Noica în arhiva Securității, Ed. M.N.L.R., 2010, pp.88-89).

 

  1. Ana Pauker (colonel sovietic), „implicată direct prin generalul Nicolski (adjunctul Securităţii) în Experimentul Piteşti , datorită amiciţiei cu Stalin şi Molotov, a fost scutită de proces şi a beneficiat de imunitate judecătorească ca şi Nicolski, graţie filierei N.K.V.D.” (cf. Denis Deletant, Securitatea şi dizidenţa în Romania, Bucureşti, 1998, p.59). Unul din torționarii Securității anti-românești a fost Alexandru Nicolski/ Nicolau/Grumberg, general NKVD aflat până în 1962 în structurile de vârf ale instituției (despre sinistra figură a Securității anti-românești a povestit fosta deținută politic Adriana Georgescu în vol. : La început a fost sfârșitul, prefațat de Monica Lovinescu a cărei mamă a decedat în timpul detenției politice). Istoricul S. Rădulescu-Zoner (fost deținut politic în închisoarea de la Pitești) scria într-o revistă a comunițății românilor din Elveția că Ștrul Mauriciu, comandantul Securității regiunii Ploiești „hotăra cine să fie dus în camera de tortură, cât să dureze aceasta și ce metodă să fie folosită” (vezi S. Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit? , în rev. „Căminul Românesc”, an 30, nr. 2 (117), iunie 2011, accesată on-line în 2014).

 

  1. Calea muceniciei: „Acest fel de urmare a Domnului Hristos face din păcătoși sfinți”, în vol. Părintele Arsenie Boca, Biserica de la Drăgănescu, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești, Deva, 2005, p.182 (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, POET LA VREMEA LUI AHAB. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ). Din spusele maicii Zamfira, Părintele Arsenie Boca – deși a avut o moarte martirică trecând la Domnul după ce a fost schingiuit de Securitate la 79 de ani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) -, a trecut în lumea de dincolo pe 28 noiembrie 1989 cu ochii înlăcrimați din milă pentru oamenii rătăciți de credința creștină.

 

  1. Campania cripto-comunistă împotriva lui Vintilă Horia a luat un nou avânt, mai bine zis, a reizbucnit isteric după ce Marilena Rotaru a inițiat în 2006 Memoriul pentru anularea condamnării din 1946. Către sfârșitul acelui an, pe 18 decembrie 2006, însuși președintele de atunci al României condamnase public regimul comunist.

 

  1. Controlorii din umbră ai segmentului românesc al internetului se arată a fi cenzori vigilenți ai textelor Isabelei Vasiliu-Scraba despre interbelici si, la unele motoare de căutare, ai paginii web din Wikipedia.ro cu fișa „Isabela Vasiliu-Scraba”. Alte motoare ocolesc site-urile: www.isabelavs2.wordpress.com ; www.isabelavs.go.ro; și www.isabelavs.blogspot.com . Pe hulbee, „anonymus search engine”, cei care doresc să vadă comunicarea Isabelei Vasiliu-Scraba despre Vintilă Horia de la Universitatea din Alba Iulia sunt avertizați că vizionarea nu le va rămâne anomină (constatare din 13 sept. 2017).

 

  1. La Noica apar – în volumul colectiv (Ideea care ucide, 1994) – articolele din cele patru luni de conducere bicefală (de după 6 septembrie 1940) a României ciuntite de Basarabia, Bucovina de Bord, jumătate din Transilvania și Cadrilaterul în vara „anului apocaliptic 1940” (apud. Lucian Blaga). Gabriel Liiceanu spunea că a aflat de articolele lui Noica publicate în „Buna Vestire” de la (dogmaticul stalinist) Henry Wald pe care filozoful de la Păltiniș îl desemnase în 1975 ca adevăratul maestru al lui Liiceanu.

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliade10-camilian/.

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 295/ 2014, din 16 -31dec. 2014, pp.19-20; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%e2%80%9d.aspx .

 

  1. Despre editarea în 2006 la Paris a „cronicarului plastic” Andrei Pleșu, a se citi Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale I.C.R., 10 dec. 2007, unde fostul director al Institutului Cultural Român din Paris făcuse observaţia de bun simţ că numărul de titluri de doctor honoris cauza primite de „falsul filozof al religiilor” (I.V.S.) Andrei Pleşu depăşea cu mult firava sa operă “ştiinţifică”. Din textul lui Radu Portocală aflăm cum s-a pus la cale cu bani din bugetul României „aclamarea în franceză” a tezei de doctorat în istoria artei (A. Pleșu, „Un capitol din istoria vizualității europene: teoria peisajului”, conducător prof. dr. Paul Petrescu; tipărită cu titlul: „Pitoresc și melancolie”. Expresia cu „aclamarea” a fost folosită de Mihail Neamțu în înseilările lui din volumul omagial pe care acest salariat al lui A. Pleșu l-a confecționat (în colab.) directorului său. Teza în istoria artei a fost multpremiată în comunism, mai degrabă pentru „valoarea” vizitelor autorului în casa lui Leonte Răutu decât pentru pitorescul ei conținut de genul: „A simțit și el nevoia să strecoare în imaginea feminin-pasivă a naturii fapta virilă a umanității” (p.181). Fiind probabil citită, teza n-a fost „aclamată în franceză” de nici un mare editor parizian în anul 2006 (vezi Radu Portocală, Icerisme, precum și demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în rev.   „Cronica română”, Bucuresti). Memorabil ne pare faptul că și după un deceniu de la demisia sa, scriitorul Radu Portocală a fost „cenzurat” la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie 2015 probabil din pricina dezvăluirii „aprecierii zero” la Paris a tezei de doctorat Pitoresc și melancolie; vezi http://www.cotidianul.ro/cum-se-distruge-cartea-intitulata-un-presedinte-impotriva-romaniei-271764/ .

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/ 2013, din 16 –30 noiembrie 2013, p.12; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; precum si http://www.scribd.com/doc/186557642/IsabelaVScrabaEliadeWikipedii .

 

  1. vezi referatul lui D. Anghelescu, Receptarea actuală a scriitorilor români din exil, nov. 2015; Pentru oficiala „luminare” a jumătății din umbră a consemnat și Liiceanu jurnalul vizitelor făcute la Păltiniș filozofului ostracizat Constantin Noica (vezi Isabela Vasiliu Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Alternativa”, Canada, nov. 2014; http://www.alternativaonline.ca/IVS1411.html ; link de regulă „ocolit” la căutarea cu „Aol” după „Isabela Vasiliu-Scraba, Noica” pe segmentul românesc al internetului). Dacă ținem seama de tam-tamul din jurul închipuitei „Școli de la Păltinis” negată de Noica (vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș; http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica-de-isabela-vasiliu-scraba/6991 ), tam-tam de care au beneficiat cu prisosință doi-trei comuniști, fără să scrie vreo carte de filozofie spre a se „legitima” ca foști școlari ai Noica –„ultima mare personalitate a culturii românești” – indemnându-și vizitatorii să citească filozofie.) Filozoful marginalizat se pare că a pus degetul pe rană atunci când a considerat „discutabil” gestul lui Liiceanu de a publica Jurnalul de la Păltiniș (vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), în consens cu părerea lui Vintilă Horia: „Jurnalele intime mi se păreau inutile încercări de a intra în literatură pe o portiță din dos… un fel de a pretinde a deveni celebru pe spinarea unor celebrități autentice” (citat în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, 2002, p.53, ISBN 973-8134-24-2).

La fișa „Vintilă Horia” pe en.wiki se pot citi din 24 mai 2016 următoarele linkuri active: Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia – istoric al filozofiei românești, pe hârtie în „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237/ 2010, pp. 50-54; sau http://www.scribd.com/doc/176897482/IsabelaVScrabaVintilaHoriaFilozRomaneasca ; Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, SUA, vol. XIV, nr. 4-5/ 2010, număr omagial „Vintilă Horia”; http://www.scribd.com/doc/164505556/IsabelaVasiliuScrabaVintilaHoriaExilat ; Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al premiului Goncourt; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; si Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

 

  1. Despre această parte a „jumătății din umbră”, ca și despre exilații de după 23 august 1944 am publicat o serie studii strânse în volume. În 1992 a apărut prima carte despre filozofia lui Noica (vezi recenzia lui Horia Stanca, Între fantasmă și luciditate, în „Jurnalul literar, decembrie 1994, p.2 ; https://www.scribd.com/document/360168216/Horia-Stanca-Intre-Fantasma-si-Luciditate ) așa cum în 2000 a apărut prima carte despre gândirea lui Nae Ionescu și în 2004 primul volum despre filozoful Alexandru Dragomir. „Latura ascunsă a culturii românești” am evidențiat-o și   în volumul din 1993, Inefabila metafizică si mai ales în 1995 când am scris despre Nae Ionescu eseul O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat (apreciat de Alexandru Paleologu), studiu pe care l-am publicat într-un mic volum împreună cu alte scrieri pe teme platonice. De semnalat ar fi că în post-comunism eseul despre Nae Ionescu (O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat) a fost refuzat de „România literară” și de „Viața Românească” (Cezar Baltag), fiind „cenzurat” de birocratul Mycomp și din Wikipedia.ro (vezi fișa „Isabela Vasiliu-Scraba” din ro.wikipedia.org. dinainte de vandalizare : https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ). În 1997 mi-a apărut volumul Atena lui Kefalos (ISBN 973-98247-6-8, cu texte despre sociologul Anton Golopenția, omorât în bătaie după arestare, sau despre fostul deținut politic Horia Stanca, etc… : https://www.scribd.com/doc/177406639/IsabelaVScrabaAtenaKefalos ). Volumul care mi-a fost publicat în 1998, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, ISBN 973-98981-0-6, cuprinzând și comunicarea „Les interferences des cultures dans la litterature europeenne contemporaine” susținută la Colocviul de la Namur (Belgia), 26-29 iulie 1998, a fost de asemenea îndepărtat din Wikipedia românescă de mafia care a pus stăpânire pe această enciclopedie on-line. Un adept al „pupincurismului” (după propria-i expresie) scria prin 2010 de „criticile impersonale” în spatele cărora s-ar ascunde „clienții gândirii conspiraționiste” invidioși pe [farsa] „circulației internaționale a cărților lui Pleșu” (Mihail Neamțu). Lingușitor al lui Pleșu care i-a oferit burse N.E.C (New Europe College) împreună cu fata lui torționarului culturii românești (Leonte Răutu), Mihail Neamțu a fost angajat de directorul interimar Andrei Pleșu la Institutul de Istoria Religiilor probabil ca să poată îngriji în tihnă (din octombrie 2008, data inaugurării Institutului, până in aprilie 2009, data lansării) cele două volume pentru omagierea lui Andrei Pleșu tipărite de Liiceanu. Filozoful Andrei Marga observase că Pleșu, „favorit al fiecărui regim…a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă”. Spre ghinionul salariatului M. Neamțu, adevărul despre ceea ce el a numit „circulație internațională a cărților lui Pleșu ” s-a putut afla chiar din afara granițelor României : „Culegerile de articole care formează opera lui Andrei Pleșu, traduse la București și editate în Franța /…/ nici nu se vând, nici nu sînt considerate cărți. Ele sînt trecute ca broșuri în fișierul general ținut de editorii francezi, deci nu intră în cataloagele generale ale editurilor” (Radu Portocală).
  2. Despre manipulare am scris în textul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica, în rev. „Origini/ Romanian Roots, Norcross, GA, 30093, USA, nr. 1-2-3/2009, pp.112-114; sau https://marianhociung.wordpress.com/2012/10/29/isabela-vasiliu-scraba-indicii-de-manipulare-in-eseistica-unui-fost-discipol-al-lui-noica1909-1987-dl-ion-papuc/ ; și Isabela Vasiliu-Scraba,Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, http://www.alternativaonline.ca/index1405.html ; sau http://www.scribd.com/doc/164909511/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRoPrintreRanduri ; la discuții în ro.wikipedia.org un utilizator (/administrator ?) scria despre administratorul AdyJapan că ar fi „cu două fețe” întrucât în en.wikipedia.org AdyJapan se „supune regulilor” dar în ro.wikipedia.org „își asigură dictatura proprie prin reguli arbitrare”. De unde reiese că aceiași administratori care au confiscat ro.wikipedia.org și-au extins controlul și în wikipediile de alte limbi în care apar prezentate personalitățile românești. Așa s-ar putea explica și promptitudinea cu care cele patru texte despre Vintilă Horia (scrise de Isabela Vasiliu-Scraba și postate pe 24 mai 2016) au fost ștampilate (instantaneu) drept „POSSIBLE VANDALISM”.

 

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258/ 2013, pp.4-5; http://www.scribd.com/doc/192386827/IsabelaVScrabaInterviuBacau .

 

  1. 25. De unele aspecte din cartea lui Florin Țurcanu (tributară clișeelor de gândire ale lui Zigu Ornea) m-am ocupat și eu într-un studiu (Abuz de imaginație) publicat în rev. „Argeș” (Pitești), text care se poate citi în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate (Slobozia, 2004, pp. 91-99, ISBN 973-8134-16-1 ; https://www.scribd.com/document/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica ).

 

  1. Pe pagina sa de Facebook, fizicianul B. Nicolescu a postat pe 3 oct. 2017 o fotografie cu un academician (romancierul Nicolae Breban) la masă cu amatorul de qui pro quo-uri semnând „acad. prof. dr. B. Nicolescu”, fără a avea dreptul la titlul de academician, în calitatea sa de „membru de onoare” (cf. Art. 10, alin.2, Statutul Academiei Române, M.O.-0617). Tot pe Facebook la pagina „Centenar Vintilă Horia” pe 2 octombrie a fost postată rugămintea către dl. Basarab Nicolescu de a specifica numele premiului în cadrul căreia în 1986 ar fi primit „Medalia de argint a Academiei franceze” pentru „Nous, la particule et le monde”, Editions Le Mail, 1985 (vezi Românii în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, p.267; si Editura Polirom a trecut pe traducerea cărții, srilizată de Magda Cârneci că ar fi „volum distins cu Premiul Academiei Franceze”). In 1988 fostul deținut politic Ion Omescu era recompensat pentru vol.: Hamlet ou la tentation du possible cu premiul Biguet al Academiei franceze. Eruditul istoric literar Marian Popa (care menționează premierea de către Academia Franceză a lui Mircea Eliade si a lui Ion Omescu, vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001) deși amintește volumul lui Basarab Nicolescu: „Noi, particula si lumea” din 1985 (pe care-l trece -din excesivă amabilitate – de la Editura Le Mail, la… vezi Doamne, Editura Payot) nu consemnează nimic de vreo „medalie de argint” a Academiei Franceze. Distincție probabil inventată de fizicianul auto-desemnat „membru al Academiei Române” (cf. Wikipedia franceză, wikipediile nefiind surse oneste de informare: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ).

 

  1. Din păcate, Basarab Niculescu nu a specificat pe nicăieri numele premiului în cadrul căreia în 1986 ar fi primit „Medalia de argint a Academiei franceze” pentru „Nous, la particule et le monde”, Editions Le Mail, 1985 (vezi Românii în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, p.267). Dacă ar fi fost chiar premiată de Academia Franceză, cartea din 1985 ar fi fost scoasă într-o a doua ediție de o editură prestigioasă si nu republicată în franceză de autorul ei după mai bine de două decenii. Numele lui Basarab Nicolesco nu figurează între cei 131 de laureați ai Academiei franceze din 1986 în dreptul niciunei Medalii de argint a vreunui premiu (http://www.academie-francaise.fr/les-prix-et-fondations-prix-litteraires/les-laureats?prix=&laureat=&annee=1986&oeuvre=&prix_institut=&prix_ancien=&genre=&theme=&editeur=&form_build_id=form-Y5BSk_W8scHH_vTAcsUAl5PH6cXf82hM2aM7ULWOub8&form_id=academie_prizes_search_form&op=Rechercher) . Pe lista laureaților Academiei Franceze apare negreșit în dreptul anului 1977 Mircea Eliade cu Premiul Bordin pentru Histoire des croyances et des idees religieuse... ( http://www.academie-francaise.fr/les-prix-et-fondations-prix-litteraires-prix-anciens/prix-anciens ). Enunărându-și la un moment dat opera în trei volume, exegeza la Ion Barbu apărută în țară în 1968 și volumul scos de Editions Le Mail în 1985,   pe al treilea Basarab Nicolescu a specificat că ar fi fost „scris în colaborare cu J. Tran Thanh” (vezi Românii în știința și cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, p.267). Volumul cu pricina („Elastic and Diffractive Scattering”,1986) cuprinde mulțimea de referate susținute de diverși cercetători la un congres organizat în 1985 de C.N.R.S. Din biografia sa on-line se poate observa că ar fi primit în 1993 „Benjamin Franklin Award” pentru traducerea englezească a unui volum francez (La science, le sens et l’evolution: essai sur J. Boehme, suivi d’un choix de textes (Edition Felin, Paris, 1988) care n-a reținut atenția niciunei comisii de premiere din Franța care să constate că ar fi vorba de „cea mai bună carte de istorie”, cum trece Basarab Nicolescu la traducerea englezească. Despre „Benjamin Franklin Award”, fizicianul „uită” să precizeze că a fost oferit pentru o vizualizare mai bună pe piața de carte de către o asociație a editorilor independenți („The Independent Book Publisher Association”   sau I.B.P.A): „Winning an IBPA „Benjamin Franklin Aword” expands your marketability” (vezi pagina web „The Independent Book Publisher Association”). Premiul din 1993 de încurajare a vânzării încheie nelămuritul capitol al premierii în occident a scrierilor fizicianului exilat. Din fișa de prezentare a sa în wikipedia romînească, Basarab Nicolescu a șters semnalarea inexistenței unui punct de vedere neutru, precum și următoarea observație trecută de utilizatorul Philippe Quark: „nu a obținut distincții științifice majore”.

 

 

  1. 28. În mod inteligent, tânărul Florin Cântec observase că unica „dovadă” a implicării în politică a lui Eliade a fost extrasă de doctorandul Florin Țurcanu dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă de arestatul Radu Gyr foarte probabil în urma schingiuirilor. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec remarca „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența Mircea Eliade – Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30).

 

  1. 29. Vizitator în Franța al lui Ștefan Lupașcu (1900-1988) a cărui personalitate eminentă a prezentat-o după moartea filozofului într-un caleidoscop al evenimentelor din Franța anului 1988 scos de Editura Albin Michel în 1989, fizicianul Basarab Nicolescu nu a participat la Colocviul pe care Academia Română i l-a dedicat lui St. Lupașcu în 24 sept. 1993, când au vorbit acad. Alexandru Surdu (Semnificația filozofică a logicii lui Lupașcu), acad. Mihai Drăgănescu, Președintele Academiei Române (Cuvânt de deschidere), acad. Ilie Pârvu (Concepția lui St. Lupașcu despre potențialitate), acad. Victor Săhleanu (Complementaritate –contradictorie?- în cogniția umană) și membrul de onoare al Academiei, fizicianul dr. Nicolae Ionescu-Pallas (Rolul mecanicii cuantice în formarea gândirii filozofice a lui St. Lupașcu; autorul remarcabilei cărți sin 1980: Relativitate generală și cosmologie), colocviu unde a fost prezentă Alde Lupasco-Massot, fata filozofului care a ținut comunicarea „Efigia cărturarului”. Despre tatăl său ea a vorbit și în 1998 la un colocviu dedicat lui St. Lupașcu în Franța (http://ciret-transdisciplinarity.org/bulletin/b13c5.php ). Basarab Nicolescu a scris interesant despre poezia lui Horia Stamatu (de la care a primit niște scrisori cu totul remarcabile și pe care l-a rugat să recenzeze în „Cuvântul Românesc” volumul său „Noi, particula și lumea”, 1985 cuprinzând si un capitol despre St. Lupașcu; în aceiași revistă din Canada a publicat și Vintilă Horia o recenzie la cartea lui B. Nicolescu din 1985) și foarte inegal despre romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, cu multe lucruri inteligente alături de platitudini incredibile.

 

  1. 30. Ultimul loc din care s-ar fi putut publica scrisoarea lui Horia Stamatu despre Ioan Petru Culianu recenzent al poeziei sale a fost „cucerit” odată cu aducerea în țara ucigașilor lui Culianu (nejudecați și nepedepsiți) a arhivei lui Leonid Mămăligă (/Arcade). Pe scrisoarea lui Horia Stamatu despre Culianu (1978, 27p.) trimisă lui Arcade încă nu se pusese mâna. O vor face dispărută si pe aceasta cum au facut cu aceiași scrisoare din arhivele celelalte (Eliade, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Paul Miron, etc.)? Publicarea în fotocopie lizibilă a celor 27p scrise de Horia Stamatu în 1978 ar avea darul să indice saltul de la gândirea totalitară (cripto-comunistă) la tipul de gândire liberală, tolerând si opinii neconvenabile celor ce regizează mediatizările oficiale după 1990.

 

  1. Fiind invitată de universitara Georgeta Orian să vorbesc despre Vintilă Horia și Domnița Ileana la Sesiunea Stiințifică a Universității „1 dec. 1918” din Alba Iulia   (vezi înregistrarea video postată pe youtube: https://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk&t=153s ; pe care apoi profesoara Georgeta Orian a insistat să o scot, fie primind o solicitare în acest sens, fie pentru că la reascultare nu a găsit în spusele mele nici unul din clișeele vehiculate în învățământul superior ) m-a surprins pe 18 mai 2012 nivelul scăzut al comunicării (Vintilă Horia – linii tematice esențiale ) redactată de universitarul clujan Cristan Radu, doctor în „Vintilă Horia” .

 

  • *Poetul Vasile Voiculescu a fost arestat pe 5 august 1958 pentru „vina” de a fi scris poezie mistică. Condamnat a face pușcărie politică până în 1963, dr. Vasile Voiculescu a decedat după patru ani de temniță grea si încă un an de dureri atroce. Pe 30 aprilie 1962 a fost „mutat” (pe targă) din închisoarea Aiudului la Dispensarul TBC-Turda, urmată de o țidulă de eliberare din închisoare confecționată trei zile mai târziu. Cât a fost arestat, biroul său de lucru a fost devastat de organele represive ale statului polițenesc comunist, biblioteca distrusă si chiar acolo, în camera unde locuise poetul Vasile Voiculescu până la arestare, îi fuseseră instalați chiriași. Pe patul de moarte, înainte de a -și da duhul, scriitorul martirizat i-a zis fiului său mai mic: „Ionică, eu mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (Vasile Voiculescu, 25 aprilie 1963, vezi dr. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu. Anii de detenție, Buzău, 1993, precum și volumul despre Vasile Voiculescu publicat de Florentin Popescu).

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

-Vintilă Horia, Mai bine mort decât comunist. Gânduri pe marginea unei istorii a viitorului, Ed. Phoenix, București, 1990.

– Vintilă   Horia, Historia de una literatura tragica (eseu scris probabil în prima jumătate a anului 1989).

-Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. (Premiul Goncourt) 1960, trad. Al. Castaing revăzută de autor, ed.I-a, Madrid, 1978 ; ed.II-a, Ed. Europa, Craiova, 1990.

-Vintilă Horia, Cavalerul resemnării, trad. I. Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1991.

-Vintilă Horia, Mai sus de miazănoapte, C.R., București, 1992.

-Vintilă Horia, Salvarea de ostrogoți (Prigoniți-l pe Boetius), trad. I. Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1993.

-Vintilă Horia, Un mormânt în cer, trad. M. Cantuniari și Tudora Șandru Olteanu, Ed. Eminescu, București, 1994.

-Vintilă Horia, Moartea morții mele [nuvele], Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999.

-Vintilă Horia, Introducere în Istoria filozofiei românești moderne, prefață de Constantin Amăriuței, Ed. Jurnalul literar, București, 1999.

-Vintilă Horia, Credință și creație [publicistică din „Sfarmă Piatră” ; „Gândirea” și „Meșterul Manole”, etc.], Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999.

-Vintilă Horia, Șfârșit de exil [nuvele], Ed. Jurnalul literar, București, 2001.

-Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, București, 2004.

-Vintilă Horia, O femeie pentru apocalips, Trad. Mihaela Păsat, Ed. Art, București, 2007.

-Vintilă Horia, Contra naturam [publicistică din revistele românilor exilați], Criterion Publishing, București, 2010.

-Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015.

-Vintilă Horia, Călătorie la centrele pământului, [interviuri, reportaje] trad. Sanda Popescu Duma, Ed. Art, București, 2015, traducere a originalului spaniol apărut într-o a doua ediție la Barcelona în 1976.

-Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre, trad. Doina Jela, Ed. Vremea, București, 2016.

-Vintilă Horia, Crucea, Ed. Vremea, 2017. Cartea a reușit peformanța să publice un eseu de cca 7 pagini (2000 car/pg.) într-un volum de 166 de pagini, când o mulțime de eseuri publicate de Vintilă Horia în deceniul opt nu au fost traduse și editate în România. In volumul Crucea secțiunea semnată de Radu Preda este de-a dreptul de prisos, fiind la un nivel extrem de scăzut în comparație cu opera lui Vintilă Horia.

– Nicolae Balotă, Vintilă Horia: între exil și renaștere, în „Revista Sriitorilor Români”, nr. 25/ 1988, pp.171-176.

– Nicolae Balotă, Mircea Eliade: Memoire II (1937-1960) Les Moissons du Solstice, Paris, 1988, în „Revista Sriitorilor Români”, nr. 25/ 1988, pp.161-166.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei / .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/ .

-Vintilă Horia în dialog cu Virgil Ierunca, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, USA, nr. 4-5/ 2010 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/05/interviu-vh.pdf .

-Vintilă Horia, Întâlnirea cu Nichifor Crainic ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/12/crainic.pdf .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea criteriului biografic la un istoric dilematic ; extrase au apărut pe hârtie în revista lunară de literatură si artă „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18; on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/ : sau tot pe internet :   http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic/, într-un an, cca. 1400 afișări.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; pe hârtie în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, Serie nouă, Anul 13, Nr. 151-152-153 (156-157-158), iul.-aug.-sept. 2010, pp.256-260 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ; sau : http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/.

-Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu), în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; extrase în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; extrase în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17 ; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori ; o variantă mai elaborată : http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm .

-Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (1943, 1983).

-Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia, 1992 ; https://philpapers.org/rec/VASFLC .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ; sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta .

-Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2 ; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5 ; sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ; sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri : http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26 ; online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ; sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm .

 

-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21 ; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/; sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm ; sau online în Revista „Agero” din Stuttgart   , https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN   ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .

-Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx   ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm   /

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre „superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; on-line : https://www.academia.edu/33059081/Isabela_Vasilu-Scraba_Platon_la_doi_fosti_discipoli_ai_Profesorului_Nae_Ionescu_Mircea_Vulc%C4%83nescu_si_Mircea_Eliade ; sau mai extins: https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton / .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .

 

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din titlurile cărților Isabelei Vasiliu-Scraba, precum și informații referitoare la studiile ei post-universitare de filozofie în occident precum si la studiile ei de limbi străine din perioada 1985-1990 (germană, engleză, spaniolă,italiană, greacă veche si latină):

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba;

chiar și vandalizată, fișa eseistei Isabela Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este cenzurată (adică intenționat ocolită) de motorul de căutare „Ask”.

 

 

 

Tags : „Centenar Vintilă Horia” ; „scriitori români din exil” ; „laureatul Premiului Goncourt al Academiei Franceze, 1960” ; „Axente Sever Popovici” ; „Mircea Eliade”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „Noica” ; „detenția politică în comunism” ; „spălarea creierelor”.

 

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/

Advertisements