Isabela-Vasiliu-Scraba-Vulcanescu-Nae

Isabela-Vasiliu-Scraba-Vulcănescu-Nae-CAP5/ 4 oct.2021/ 56359 car. / 7804 cuv.

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabela-vasiliu-scraba-vulcanescu-nae/

Isabela Vasiliu-Scraba, DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR?

(Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu)

 

Motto: „Știm că prin moartea martirilor Țara cîștigă o transcendență, o verticală, o demnitate și o aureolă mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastră cea de toate zilele rămâne pustiită, viața celor rămași, în veci sărăcită”.(Ștefan Fay).

 

Cu inteligența sa ieșită din comun, cu o forță psihică de-a dreptul impresionantă – prin care reușise, mimînd voia bună, să înșele vigilența securității anti-românești păzitoare a nevinovaților exterminați după gratii -, Mircea Vulcănescu, “deținutul K 489 din închisoarea Aiud”, într-o carte poștală trimisă pe 5 iunie, descrie celor dragi tabloul vieții de coșmar pe care o trăia în 1947 când s-a îmbolnăvit de TBC din cauza anchetelor bestiale si nu mai putea adormi noaptea: “Sărut mîna soră mare și află că sunt sănătos și recunoscător pentru doctoriile trimize și te rog să mai trimeți la fel, plus Uroformină Gobey, Anemovit și alifie de față. Că n-am nevoie de nimic și nu-i voie decît trei kilograme cu hîrtia și nu se mai iau cărți străine și mi-am cusut singur găurile de la pantaloni și pot umbla și cu capul gol; iar în loc de însemnare, țin minte. De pițule n-am nevoie, că nu e permis și nici nu au căutare. M-am bucurat că vi s-au mărit mult zalariile, așa că dacă le-or plăti curînd, o să puteți cumpăra aproape ca mai înainte. Hrana este foarte faină de cînd au ieșit buruienile. Și curățenia-i mare, pentru că o facem noi. Și așa de preciz răpui inzectele cu praful pe zid, că nu mai vin iar tot alea. Și toți sunt prea buni cu mine, că n-am de-a face cu ei. Și mă odihnesc ziua toată, că mă culc cu soarele și mă scol cu el, că n-am lumină și dacă nu pot dormi, mă gîndesc toată noaptea în voie, netulburat. Și aeru-i fain pe aici, că dorm cu geamul deschis și așa de frumos auzi buha-n pădure și cotartele prin vecini. Am făcut ziluetă și ca să fiu și mai fain m-am tuns cu numărul zero și m-am ras și acum bubele din cap se usucă. Și am făcut progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară și nici în fiecare zi, cum doresc celor la care cu drag mă gîndesc. Precum vezi, e bine pe aici, dar nu ca la Muca și Tuca. Cu mult dor și drag scrie Mircea, din Aiud” (vezi Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt și alte texte, ediție îngrijită, Câteva lămuriri și o Desfășurare cronologică de Măriuca Vulcănescu, Ed. Crater, București, 2000, p. 111).

Episodul cu „călimara” sugerează iadul zilnic din închisoarea de re-educare comunistă. El amintește pățania lui Luther care, văzând un diavol, a aruncat cu călimara după el. Dar suferințele din 1947 n-au marcat decît începutul calvarului următorilor cinci ani de insomnie cronică si schingiuiri atroce.

Sfârșitul martiric al filozofului Mircea Vulcănescu s-a știut doar dincolo de Cortina de fier. La el face referire Mircea Eliade în romanul Foret interdit (Paris, 1955), cum am arătat în eseul intitulat Mircea Vulcănescu și Părintele Arsenie Boca, personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ .

In România s-a putut afla abia după jumătate de secol din memorialistica de închisoare a deținuților politic, precum Aurel Obreja, autor al sculpturilor din Biserica Mărcuța când paroh a fost pr.Vasile Țepordei, trcut și el prin iadul închisorilor (1).

Vasile Băncilă, al cărui fiu fusese de asemeni întemnițat, notează în jurnalul său intitulat Sub ocupație comunistă, în august 1972, următoarele: “Mircea Vulcănescu nu-și mai simțea mîinile, bătut în fiecare noapte la ora 12, pe dușumea” (rev. “Manuscriptum”, număr special Vasile Băncilă, nr. 3-4/1998, p. 243; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ).

Filozoful Vulcănescu a fost unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admirația față de Profesor s-a concretizat în scrierea primei monografii despre creatorul Școlii Trăiriste. Volumul a apărut după jumătate de secol de interdicție de publicare în 1992, într-o formă cenzurată de Editura Humanitas, fosta Editură Politică a Partidului Comunist (2). Constantin Floru, după ce citise manuscrisul, i-a transmis lui Mircea Vulcănescu -într-o scrisoare-, cîteva impresii de lectură.

Constantin Floru, după moartea lui Nae Ionescu unul dintre îngrijitorii celor patru volume de opere naeionesciene apărute în timpul războiului, remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul, dublată de privirea printr-o “prismă cu rezonanțe proprii”: “Vorbești de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îți cercetezi trecutul și îți meditezi temele vieții. Povestea face loc interpretării unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toți” (3).

Despre posteritatea filozofului lui Nae Ionescu, dar și despre moartea “întru sfințenie” a lui Mircea Vulcănescu, criticul Virgil Ierunca scria (în 1965) următoarele: “Elevii au învățat de la profesor mai mult decît o tehnică a cunoșterii: o voință de a fi și rămâne oameni pe senin și în furtună, printre semeni și sub istorie. Nu e o întîmplare că rezistența românească de azi (…) se confundă cu moartea întru sfințenie și eroism a lui Mircea Vulcănescu.(…) Lecția Învățătorului a rodit peste încercare. Lecție neterminată istoric…” (cf. Virgil Ierunca, Lecția neterminată a lui Nae Ionescu, în “Cuvântul din exil”, febr.-martie, 1965, republicată în volumul NAE IONESCU ÎN CONȘTIINȚA CONTEMPORANILOR SĂI, crestomație de Gabriel Stănescu, 1998, p. 171).

Încă de la terminarea la București a studiilor sale universitare, datează niște însemnări ale lui Mircea Vulcănescu intitulate “Nae Ionescu. Pensee de N.I.”, păstrate în arhiva familiei si publicate în numărul special „Mircea Vulcănescu” al revistei „Manuscriptum”, 1-2/ 1996.  Aflat la studii la Paris, gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu îi părea cu atît mai incitantă cu cît el remarcase deja existența unui “lung șir de reacțiuni și influențe asupra mai multor generații de studenți” (M.V.). In fișele pregătitoare ale studiului intitulat de editor precum articolul scris și publicat cinci ani mai târziu, găsim motivația redactării ca „efort de analiză a acestei influențe” (M.V.).

Insemnările cuprind și o atentă trecere în revistă a unor probleme filozofice argumentate ingenios de Nae Ionescu la cursurile sale, precum caracterul subiectiv al filozofării, distincția dintre real și existent, subtila diferență dintre “a fi ” și “a fi cunoscut”, răspunsul dat de creștinism lui Iov, cel care nu știa de ce suferă, istoria filozofiei ca tipologie a spiritului uman, specificitatea actului religios, accentuarea misticismului platonic si a mentalității substanțialiste la Aristotel, panteismul lui Goethe, deismul lui Decartes în calitatea lui de gânditor modern, ideea că „esențele nu se schimbă” care la discipolul Noica s-a regăsit peste ani în titlul „Devenirii întru ființă”, iar în notele lui Mircea Vulcănescu prin însemnarea laconică: „Vino-ți în fire”.

Materialul bibliografic la care se gîndise în decembrie 1926 era alcătuit din următoarele articole pe teme filosofice publicate de Nae Ionescu: „Descartes – părinte al democratismului contemporan”, 1921, „Sindicalismul”, 1923, „Individualismul englez”, 1924 si studiul de filozofia matematicii premiat după apariția lui în 1922: „Comentarii la un caz de intransiență a conceptelor matematice”. Dintre cursurile litografiate Vulcănescu are în vedere cursul de Istoria logicei ținut în 1924-1925, cursul de Filosofie a religiei, 1924-1925, Problema salvării la Faust de Goethe (subiect al cursului de metafizică din 1925-1926) si Teoria cunoștinței din 1925-1926, la care se mai adăugau însemnări de la alte cursuri și de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea prelegerilor ținute de profesorul care făcea faima Universității din București.

In cercetarea personală pe care o va întreprinde asupra existenței (vezi Dimensiunea românească a existenței, martie 1944), filozoful Mircea Vulcănescu va ajunge la un rezultat de-a dreptul spectaculos, rămas din păcate decenii de-a rândul aproape necunoscut din pricina cenzurii comuniste care nu a îngăduit retipărirea lucrării decât în 1983 (4).

Alexandru Dragomir (5) spusese, într-un interviu înregistrat pe 15 iunie 2000, că si în condițiile în care de la fostul său profesor Mircea Vulcănescu ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existenței,  numai din ea singură se poate vedea „cine a fost Vulcanescu, și ce largi posibilități și orizonturi deschide gândirea lui” (6). Desigur dacă „ar fi să o iei și să o interpretezi” (A. Dragomir) din perspectivă filozofică si nu prin instrumentalizare politică așa cum a procedat autoarea de poeme nerușinate într-un dicționar (7) coordonat după căderea Cortinei de fier de fostul șef al cenzurii la vremea arestării lui Noica.

La reușita acestui extrem de subtil și de condensat studiu asupra „dimensiunii existenței” a contribuit, și nu într-o mică măsură, experiența cumulată în verile în care, prin satele românești, Mircea Vulcănescu devenise filosoful Scolii gustiene de sociologie (8), înteresată de viața și de spiritualitatea țăranului român.

În anul omorârii lui Mircea Vulcănescu în temnița comunistă a Aiudului (9), filozof care-i dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței, Emil Cioran publica Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952). Aici el notează că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte”, referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează. Modelul furnicarului uman a fost mereu ispititor pentru dogmaticii ideologiei comuniste.

Totalitarismul de stânga, proslăvind muncitorimea lipsită de cultură, a suportat cu greu existența oamenilor de excepție pe care n-a ezitat să-i ucidă, să umple cu ei închisorile politice și să-i marginalizeze, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Lucian Blaga ale cărui opere originale au fost complet interzise de proletcultiștii de la cenzură până la moartea creatorului, îndepărtat în mod abuziv din Academie și din universitate.

Poate chiar cu gândul la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.

Lucrurile s-ar fi schimbat de când „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été  les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran).

Pe 3 mai 1944, după ce primise Dimensiunea românească a existenței, Emil Cioran i-a scris prietenului său Vulcănescu următoarele rânduri: “Dacă evenimentele n-ar fi așa cum sunt și eu n-aș fi buimăcit de ele, m-aș apuca să scriu complementul negativ al acestei superbe DIMENSIUNI, în umbra căreia puținătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum aș putea asista pasiv la o dedicație înscrisă subt cea mai substanțială tîlcuire a întîmplărilor valahe?” (vezi rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Număr special Mircea Vulcănescu, p. 266).

În decembrie 1926, pentru a aborda gîndirea lui Nae Ionescu, tânărul Mircea Vulcănescu, era perfect conștient de dificultățile unei asemenea tentative. Și nu numai pentru că Profesorul era în viață, iar fizionomia sa de gînditor nu putea fi statornicită atîta vreme cît căpăta noi și noi forme, rod al unei mereu reînoite meditații.

La Nae Ionescu stabil rămînea un singur lucru. Și tânărul de 22 de ani l-a remarcat cu justețe. Fiindcă prea stătea în caracterul filosofului să ia “pieptiș” poziție în cele mai multe probleme. Prin această trăsătură definitorie modului său particular de a filosofa, Nae Ionescu se deosebea de cei mai mulți “privați docenți”, care, după cum scria Vulcănescu, erau cu predilecție preocupați să “raporteze” mai curînd decît să “raționeze”.

Pe de-o parte, spunea Profesorul răspunzînd la întrebările puse cu prilejul unei anchete pe tema filosofiei contemporane (vezi Nae Ionescu, Filosofia contemporană, în “Societatea de mîine”, martie, 1926), există filosofi interesați de o carieră universitară, “care învață tot ce s-a spus despre diferitele probleme în alte părți”, ferindu-se a aborda pe cont propriu “vreo chestiune de fond”. Pe de altă parte, există “filosofi pur și simplu, care fac filosofie pentru că nu pot altfel”(10).

Nae Ionescu era conștient de valoarea eforturilor sale, notează Mircea Vulcănescu, după cum conștienți de valoarea profesorului lor au fost și elevii care s-au adunat în jurul său: “Nae Ionescu a făcut școală. A făcut-o chiar înainte de a-și fi închegat gîndirea în sistem”, mai scria tânărul filozof.

Pe doctorandul Petre Țuțea, cînd s-a întîlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit să ia contact cu cei mai de seamă economiști ai vremii, să-l cunoască pe Werner Sombart și pe alții.

Pe Vasile Băncilă, aflat la specializare în capitala Franței, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Profesorul îl cunoscuse personal: “Nu-mi spui dacă ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacă nu ai făcut-o încă, fă-o. Aștept vești”, îi scrie Nae Ionescu.

După căderea Cortinei de fier s-a publicat în „Viața Românească” și o scrisoare din 1925, în care Profesorul îi scrisese lui Băncilă: “Dacă pleci la Paris, treci pe la mine. Am să-ți dau un cuvînt către un prieten al meu de acolo, om înțelept în totul: Jacques Maritain. Cred că-ți va fi de folos”.

Recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum și adresa acestuia) i-o dăduse Nae Ionescu și lui Mircea Vulcănescu la plecarea la Paris, la studii post-universitare. Mărgărita-Ioana Vulcănescu consemnează despre perioada de studii în Franța a soțul ei: “merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain” (11).

Într-o scrisoare trimisă din Franța în februarie 1927, doctorandul Mircea Vulcănescu face ample referiri la filosoful J. Maritain și la atmostera întrunirilor din casa acestuia. La un moment dat, atenția îi este reținută de atitudinea de liniște și siguranță a ortodocșilor prezenți la întruniri, contrastînd cu gravitatea protestanților “în pradă parcă a unui sentiment de responsabilitate a propriei lor mîntuiri; ca și cum și-ar fi ținut singuri în mînă soarta” (M.V.). Despre octodocșii care frecventau reuniunile scrie că sunt „oameni obicinuiți, cu plete și cu priviri adînc omenești”.

Ortodocșii nu s-ar simți în largul lor în „construcțiile de gînduri”. S-ar teme „ca nu cumva frăgezimea argumentului să nu atragă după sine căderea obiectului argumentat -ca un castel minunat de cărți de joc. Cu totul altă liniște și siguranță le dă lor adăpostul sub aripele bisericei, sau după faldurile hainei lui Dumnezeu, așa cum singur ni se dă în revelație” (rev “Viața Românească”, nr. 3-4/1997, p. 113).

Dintre cei care urmau să devină nume cunoscute ale spiritualității românești, la data în care tânărul Vulcănescu alcătuise fișele sale, Profesorului îi fuseseră elevi filozoful Ștefan Teodorescu, stabilit după război în Germania Federală, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului, publicată în 1933, Constantin Floru, în înterbelic asistent onorific al lui Nae Ionescu și în comunism traducător al lui Hegel și al lui Nicolai Hartman. Este citat și viitorul diplomat Dumitru Cristian Amzăr, traducător al lui Kant și cel care s-a ocupat de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formă, litografiată.

Studenți îi mai fuseseră Vasile Băncilă (12), care urma să scrie prima lucrare despre filosofia lui Lucian Blaga, istoricul P. P. Panaitescu, precum și Ernest Bernea (1905-1990), ambii arestați și închiși de uneltele ocupantului sovietic al României.

În tentativa de cunoaștere, sau, mai degrabă, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, în decembrie 1926,  își pusese întrebarea: “De unde vine farmecul particular și înrîurirea incontestabilă a acestui gînditor asupra tineretului?”

Schițînd un răspuns, doctorandul enumără în primul loc “stimulentul” pe care o gîndire vie îl exercită asupra tinerilor, apoi “varietatea” problemelor dezbătute de Nae Ionescu la cursurile și seminariile sale, precum și “noutatea” de abordare a problemelor.

La acestea mai adaugă: (a) simplitatea cu care profesorul reușea să înfățișeze cele mai complexe probleme; (b) ascuțimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supozițiile fundamentale; (c) “luminarea” problemelor de logică sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) “preocuparea expresiunii corecte și nepretențioase” (13), pe care o considera “un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenților săi”.

Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, fostul student notează prezența “amănuntelor pitorești, străfulgerări de ironie și umor neaoș care amintesc de multe ori pe Creangă”. De altfel, ele și atrăseseră “criticile cîtorva pedanți” (M.V.).

Niște ani mai târziu, filozoful Scolii monografice gustiene avea să țină în februarie 1934 o conferință de mare succes pe tema lui Creangă (vezi Mărgărita Ionana Vulcănescu, Memorii – Jurnal, vol. I, București, 2013, p. 248), citită în toamna aceluiași an la Radio (14) .

Mai presus de toate însă, tânărul Mircea Vulcănescu sesizase la fostul său profesor de metafizică și logică “simțul unității structurale a cugetării filosofice”.  Fiindcă Nae Ionescu era unul dintre “fruntașii așa-zisei renașteri ortodoxe” care, încă din primii săi ani de predare la Universitate, abordase probleme cu totul neobișnuite în învățământul filosofic românesc de pînă atunci, precum deismul, teismul și panteismul ca soluții în problema Dumnezeirii.

“Să vorbești despre creștinism și filosofie creștină în Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluție” urma să observe și Mircea Eliade în postața volumului naeionescian pe care l-a îngrijit (Roza vânturilor, București, 1937).

Prin discuțiile cu Nae Ionescu, ucenicii adunați în jurul său aveau posibilitatea să-și lămurească cele pe care le gîndeau. Iată ce consemnează în acest sens tînărul Mircea Vulcănescu: “Personal am considerat întotdeauna orișice discuție cu Dînsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mă lămuri pînă la ce grad am adîncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înțeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevărate lovituri de bici intelectual; să vezi că te prăbușești în contradicții sau nelămuriri insuficient gîndite. Mai tîrziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuție îmi dădea adevărate plăceri superioare.”. Fragmentul apare și în monografia despre Nae Ionescu, așa cum l-a cunoscut, redactată în anii patruzeci, până la arestarea sa de către slugile Moscovei.

În postfața culegerii de articole intitulată, la sugestia lui Nae Ionescu, Roza vânturilor, Mircea Eliade (https://www.youtube.com/watch?v=FJUzNkP0s3Y ) va consemna marea influență a Profesorului asupra studenților săi, precum și interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualității europene:  “...Începînd din anul 1922, studențimea bucureșteană trăiește sub influența spirituală a profesorului Nae Ionescu (…) Cînd se va scrie istoria problemelor filosofiei românești, se va vedea că vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu”.

Cînd filosoful C-tin Rădulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, își dezvăluise toată ostilitatea (pînă atunci mocnită) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datorită cursurilor sale, Nae Ionescu,  Mircea Vulcănescu intervine publicînd textul despre Gândirea filozofică a d-lui Nae Ionescu. Pentru articolul apărut în ziarul „Epoca” (15) el recitește însemnările făcute în 1926.

Despre faptul că Nae Ionescu nu s-a repezit să publice cărți, nici măcar lucrarea sa de doctorat, care, în Germania, datorită crizei de hîrtie de după război, fusese scutită de a fi publicată, Mircea Vulcănescu constată în 1931 că “gestul trebuie considerat, desigur, ca un semn de distincție voită și de aristocratică protestare (…) împotriva invaziei tuturor nepricepuților și tuturor papagalilor în lucrurile filosofiei”.

Reluînd în 1931 întrebarea “de unde vine influența netăgăduită a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generații?” iată răspunsul pe care el îl va formula acum: “Cauza e că gîndirea d-lui Nae Ionescu e în necontenită frămîntare. Gîndul său nu e niciodată “învățat”, ci totdeauna proaspăt, viu. În fața auditoriului, dl Nae Ionescu nu profesează, ci gîndește. Trăiește, rînd pe rînd, problemele pe care le prezintă publicului său; le presimte neliniștile, le dezbate și le rezolvă necontenit cu sine, fără a ști, la plecare, unde va poposi și unde va ajunge, așa cum se întîmplă cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rînd, surprins, interesat, pasionat, solicitat să ceceteze el însuși, să se întrebe, să caute și să rezolve. Rari sunt, într-adevăr, oamenii care să poată face pe alții să gîndească, așa cum îi stimulează, la cursurile lui, Nae Ionescu. Așa se face că, în cei zece ani de cînd e conferențiar, în timpul cărora d-sa a făcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodată de două ori la același curs. Chiar atunci cînd împrejurările didactice l-au silit să reia o materie făcută, problema a fost reluată de la capăt, pe altă față, cum se poate vedea din compararea celor două cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 și 1929-1930.”

În Nae Ionescu -așa cum l-am cunoscut (Ed. Humanitas, 1992), Mircea Vulcănescu se oprește la cursurile lui Nae Ionescu asupra filosofiei relgiei, scriind că prin ele, gîndirea sa preocupată în special de astfel de chestiuni, “s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme” care îi erau cu mult mai dragi “decît toate logicile din lume” (op. cit., p. 41).

O dovadă în acest sens o constituie însăși scrierea lucrării “Două tipuri de filosofie medievală“, publicată în 1942 în culegerea de texte și studii “Izvoare de Filosofie” în aceslași număr în care publicase frumoasa lecție inaugurală a lui Nae Ionescu, “Funcția epistemologică a iubirii“.

Pentru că, dincolo de diferențierea tipologică a filosofării creștine pornită pe urmele lui Augustin sau pe cărările tomismului, diferențiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere, către care Mircea Vulcănescu își îndreptase cugetarea, nu era altul decît “iubirea” care înalță sufletul spre “izvorul vieții întregi, care este iubirea ziditoare a lui Dumnezeu” (M.V.).

Datarea acestui studiu subintitulat “Schița unui conflict de ordin problematic“, Paris, 1927 -București, 1942 indică interesul pe care Mircea Vulcănescu l-a purtat filosofiei medievale încă din perioada specializarii sale in capitala Frantei, mai precis din  perioada vizitelor făcute lui Jacques Maritain.

De fapt, un interes mai general pentru filosofia religiei s-a manifestat la Mircea Vulcanescu din perioada studentiei bucurestene.  In calitate de “asecerist”, adică de pe pozițiile studentului aderent la o Asociație Creștină,  în primăvara anului 1925 el făcuse o oarecare tentativă de prezentare a cursului de filosofia religiei ținut de Nae Ionescu, tentativă eșuată, ca și cea din dec. 1926, într-o schiță de portret.

Pentru un tînăr de 21-22 de ani, în căutare de modele, omul în sine era un subiect cu mult mai incitant decît sfera cea abstractă a filosofiei pe care Nae Ionescu o prezenta pe la cursuri, chiar atunci cînd la mijloc ar fi fost “filosofia religiei”.

Punctul de pornire al scrierii acestor pagini (ce par a fi mai degrabă pagini de jurnal decît o lucrare scrisă în vederea vreunei publicări) a fost cursul de Filosofia religiei ținut de Nae Ionescu în cel de-al doilea semestru al anului universitar 1924-1925. Dar titlul pus de tînărul Mircea Vulcănescu arată numai intenția inițială a scrierii, nu și conținutul paginilor rămase în arhiva familiei: “Nae Ionescu. Schema generală a unui curs de filosofia religiei”(16).

Prin cursul de filosofia religiei ținut de profesorul lor de metafizică și de logică, studenții creștini ar fi urmărit să afle “un îndreptar ortodox” (17), notează cam pe la început Mircea Vulcănescu, după ce constată că în materie de filosofia religiei tot ce se afla în raza de acces a studenților aseceriști era “marfă de import”.

La vremea terorii ideologice comuniste, gânditorul religios Mircea Vulcănescu avea să-i treacă lui Alexandru Dragomir masivele volume de Patristică (18) procurate din Franța. Dragomir le va ascunde la preotul Bisericii Oțetari. Mai apoi, prețioasele cărți (din biblioteca filozofului martirizat) se pare că au ajuns în Biblioteca Patriarhiei.

În volumul despre Nae Ionescu redactat -foarte probabil-, prin anii 1941-1944, dar completat și în următorii doi ani, Mircea Vulcănescu își amintește de reacția sa de profundă uimire în fața acelui creștinism orientat în întregime spre viața de dincolo:  “Nae Ionescu ne aducea vedenia unui creștinism metafizic, care trăia integral din contemplarea liturgică a unui Dumnezeu extatic” (cf. Mircea Vulcănescu, NAE IONESCU, AȘA CUM L-AM CUNOSCUT , Ed. Humanitas, București, 1992, p.44).

Exaltărilor pentru valorile sociale ale “Predicii de pe munte”, mai consemneaza Vulcanescu, Nae Ionescu “le opunea un creștinism asocial și exclusiv teocentric, a cărei singură maximă era iubirea de Dumnezeu, față de care “iubirea apoapelui”, care nouă ni se părea cheia creștinismului, apărea numai ca o rătăcire apuseană” (ibid., p. 44).

Surprins de gîndirea lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu  notează că nu i-a pătruns gîndul decît mai tîrziu, cînd a putut să descopere singur cum actul religios “nu se țesea în intimitatea singurătății (…), ci între Dumnezeu și lumea întreagă”, legată de om printr-un sentiment de solidaritate intimă, în păcat și în suferință, care transforma experiența lăuntrică, “dîndu-i acel sentiment de tărie și de durată, pe care n-o capeți decît prin comunitatea tradiției” (ibid., p. 45) .

Aceste aspecte ale creștinismului ortodox românesc prezentate de Nae Ionescu studenților săi la ultimul său curs de metafizică din 1936-1937 au avut o mare rezonanță în sufletul discipolului, apărând cumva transfigurate în paginile pe care Mircea Vulcănescu le-a scris despre “misterul creaturii” (19) sau despre „Dimensiunea românească a existenței”, dedicată lui Cioran.

In Dimensiunea românească a existenței scrisese că la românii „existența are sens de primire (/patimire) a ceea ce este dat de la Dumnezeu să se întâmple. Nici până la moartea martirică din închisoare, fostul profesor de etică (M. Vulcănescu) nu și-a schimbat opiniile, în ciuda deselor „corecții” cu torturarea la sânge (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ).

Filozoful de Scoală trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/  ) spunea tinerilor întemnițați că „numai credința îl împacă pe om cu viața sa oricât de mizeră. Meditația doar il ajută să-și înțeleagă viața…Chiar închis, cel sus-ținut (/ținut deasupra de o credință religioasă) nu este lipsit de libertate, căci în jurul credinței sale el zboară cât dorește. Păstrarea oricărui fel de aripi spirituale anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie în om dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care i-a dat-o Dumnezeu (cf. M.V., vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt si Fotografia de 14 ani de Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ ).

Marele stilist francez, într-o scrisoare adresată uneia dintre fiicele lui Mircea Vulcănescu, îl asemuiește pe prietenul său martirizat în închisoarea comunistă cu un sfânt „evadat dintr-o icoană” (20): “Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, cu atât îmi apare că și el era o excepție uimitoare, că tot așa și el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să pară nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuși, așa trebuie să fie – căci știința lui prodigioasă era îmbinată cu o așa mare curățenie, încât n-am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoșesc, vădit în noi toți, în el nu se vedea, în el care era solid construit și în trupul căruia se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt evadat dintr-o icoană” (Cioran).

“Generația mea -spunea Petre Țuțea -, a debutat în euforia realizării României mari și a murit în închisorile comuniste” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, 1918-2018, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

 

 

Note și comentarii marginale

 

  1. Iată descrise cutremurătoarele schingiuiri suportate de Mircea Vulcănescu în temnița comunistă: Torturat la un moment dat în aceiași serie cu filozoful îmbolnăvit de TBC la anchetările din 1947 (cf. pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I-II, București, 1997), un fost deținut își amintea următoarea scenă : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil…Cum trecea tocmai  prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (vezi N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste). Un alt fost deținut a povestit de încarcerarea la temperaturi de îngheţ drept pedeapsă pentru îndrăzneala lui Mircea Vulcănescu de a-i învăţa la Aiud româneşte pe gardienii maghiari: “A doua zi dimineaţă, Mircea Vulcănescu devenise un sloi de ghiaţă, după o noapte petrecută pe un ger de –20 de grade. Aşa l-au aflat şeful temnicerilor de altă limbă, şi tovarăşii săi, a doua zi dimineaţa. Ţurţure de ghiaţă, cu ochii deschişi, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu soarele. Din ţuţurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o lacrimă; apoi alta, alta, prelingându-se şi împreunându-se în sânul mumei-fire cu cele  ale osândiţilor de limbă românească, în acea dimineaţă de iarnă, când aceştia şi-au luat rămas bun de la răposatul Mircea Vulcănescu, închinându-se, şoptind: Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte pe călăi –căci numai de la El poate veni iertarea…De la cea mai frumoasă inteligenţă românească pe care norocul m-a învrednicit s-o cunosc”  (vezi prefaţa lui exilatului Titus Bărbulescu la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17; a se vedea și: https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=159s ).
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, „Contra factum non valet argumentum” , sau, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ .
  3. Scrisoarea lui Constantin Floru către Mircea Vulcănescu, din 26 noiembrie 194- (probabil 1944, posibil si 1945). În încheierea scrisorii sale, iată ce observă C-tin Floru: “…Carte deschisă, neterminată, în care trăsăturile hotărîtoare poate că nu le-ai fixat încă”, în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Număr special Mircea Vulcănescu, p. 273
  4. Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38. De fapt, revista „Caiete Critice” (București, 1983) în care fusese publicată întegral „Dimensiunea românească a existenței” de către Eugen Simion apăruse în 1984. Exact anul în care la Paris, pe 12 octombrie s-a desfășurat un simpozion cu tema “Hommage à Mircea Vulcănescu”, organizat de indo-europenistul Cicerone Poghirc.
  5. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2004, ISBN 973-8134161.
  6. vezi interviul lui ALEXANDRU DRAGOMIR (1916-2002) refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba conform celor înregistrate de Fabian Anton pe casetă audio și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005,  https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ .
  7. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , fragmentar în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/
  8. Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Scoala sociologică a lui Gusti, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, nr.3 (148), 2020, pp.12-13 si p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescu-gusti/ .
  9. vezi Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17.
  10. Nae Ionescu, Filozofia contemporană, retipărit în vol. Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1993, p.148.
  11. Mărgărita-Ioana Vulcănescu, “Jelui-m-aș și n-am cui/ jelui-m-aș codrului…“, în rev “Manuscriptum”, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Număr special Mircea Vulcănescu, p. 240.
  12. Vrînd să-l ajute pe Vasile Băncilă să obțină o bursă pentru specializarea în Franța, Nae Ionescu îi scria acestuia în 1924: “Dacă e nevoie, pot vorbi și eu cu Iorga -sau cu cine crezi” (v. rev. “Manuscriptum”, număr special Vasile Băncilă, nr. 3-4/1998, p. 249). Un an mai tîrziu, pentru a-i îndepărta discipolului său niște scrupule neîntemeiate, izvorîte din teama de a nu fi citit destul, iată ce-i scria Nae Ionescu într-o scrisoare, după primirea unui manuscris trimis de Vasile Băncilă: “L-am primit anume ieri, așa că nu am avut încă vreme să-l citesc. De valoarea lui nu mă îndoiesc (…) Dumneata ești un om frămîntat și asta e totul în breasla filosoficească. (…) D-ta zici că nu ai citit destul; de unde s-ar putea să rezulte: (1) că anumite idei pe cari le înfățișezi să se găsească și aiurea; (2) că anumite aspecte ale chestiunii să-ți fie încă necunoscute. Iubite domnule Băncilă, aș vrea să-ți “infuzez” de-a dreptul experiența mea, care m-a costat multă caznă, ca să te feresc de rătăciri inutile (sunt și alte rătăciri foarte folositoare!). Ad (1) Pentru un om care gîndește personal nu există plagiat sau influență. O idee pe care am găsit-o eu e a mea și e originală – chiar dacă ar fi gîndit-o și scris-o trei sute de inși înaintea mea. Ar fi bine să te convingi că realitatea nu există decît odată și că nimic din ce a fost nu va mai fi. Așa e și cu ideile. Au gîndit și alții; dar plecînd de la ce date și, mai ales, în ce complex de idei? Ar fi copilăresc să ne stricăm noi bunătate de bucurie a gîndului – singura care ne stă la îndemână – otrăvind-o cu nesiguranța: dacă o mai fi spus-o și alții? Important e: se încadrează în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenței, care îmi asigură echilibrul meu spiritual? Intră în chip organic în această viziune? Atît! Încolo, puțin îmi pasă. Important nu e dacă eu sunt mai deștept decît Descartes și Schelling. Ci dacă în adevăr izbutesc să mă echilibrez spiritual, cîștigîndu-mi liniștea de care am nevoie: liniște care nu e posibilă fără o acordare între mine și existență. Ad (2) N-ai cetit destul? Să te ferească D-zeu să cetești “destul”. Învață să înțelegi că cetitul nu e o operație de adunare de material, ci doar o îmbogățire sufletească a ta. Niciodată nu vei izbuti să cunoști toată literatura unei chestiuni. Dar te întreb: cîtă carte au știut Plato sau Aristot, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ăstora pe Wundt și ai să mă înțelegi. Să nu cetești? Ba da, și foarte mult chiar. Dar nu așa cum se face astăzi, ci înțelepțește, pentru bucuria d-tale; nu pentru informație, ci pentru reflexie” (v. rev. “Manuscriptum”, număr special Vasile Băncilă, nr. 3-4/1998, p. 250). Scrisoarea lui Nae Ionescu către Vasile Băncilă a apărut în rev. “Viața Românească” (nr. 3 / 1998, Anul XCIII, p. 98).
  13. Observații similare cu cele ale lui Mircea Vulcănescu în legătură cu stilul de a scrie a maestrului lor, făcea și profesorul Mircea Eliade într-un articol despre Nae Ionescu scris în 1970 și publicat în rev. “Prodromos” (nr.10). După renumitul istoric al religiilor asemenea stil ar fi reprezentat “o ruptură față de tradiția academică românească și într-o anumită măsură chiar față de cea europeană. Mai întîi, faptul de a “filosofa” în articole de ziar, așa cum nu făcuse pînă atunci decît Unamuno și Ortega y Gasset. Dar mai ales emanciparea față de jargonul academic (…), și ignorarea ceremonialelor retorice tradiționale, care au dus fatal, la “compromiterea” lui Nae Ionescu în ochii multora din colegii lui. “Nu e serios”, se spunea; “nu e științific”(“știința” însemnînd, în acest caz, note erudite, bibliografie și chiar citate în mai multe lumbi). (…) Filosofi de prestigiu, credincioși sau agnostici (Heidegger, Jaspers, Gabriel Marcel, Ricoeur etc.) dezbat probleme religioase într-un fel care nu amintește pe Sf. Toma sau Bergson, nici măcar pe Schleiermacher sau Rudolf Otto, ci mai degrabă pe Nae Ionescu” (M.E.).
  14. Despre Actualitatea lui Creangă, Mircea Vulcănescu va conferenția în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”. Până la ocuparea României de către armata stalinistă, director al Radioului a fost dr. Vasile Voiculescu, înlocuit de Alexandru Graur care preluase si catedra universitară a latinistului Nicolae I. Herescu. Dr. Vasile Voiculescu, martir al temnițelor comuniste, a dorit să fie înmormântat în zeghea de pușcăriaș cu care fusese evacuat pe targă de la Aiud să nu moară în închisoare. Comentariul la o înregistrare a nepotului Andrei Voiculescu (https://www.youtube.com/watch?v=wNkX01oUDEI) referitor la profanarea mormântului în 2018 a fost șters cu promptitudine, după ce eu îl complectasem cu informația despre dorința scriitorului martirizat de a fi înmormântat ca deținut politic.
  15. Articolul publicat de Mircea Vulcănescu (Gîndirea filosofică a d-lui Nae Ionescu) în ziarul “Epoca” din ian 1931 figurează în deschiderea volumului cuprinzind cursul de ISTORIA LOGICEI, ținut de Nae Ionescu în 1924-1925(Ed. Eminescu, 1997, p.5-10). O ciornă a acestui articol s-a păstrat în arhiva familiei, fiind publicată în 1996, în numărul special (1-2) al revistei „Manuscripum”, dedicat lui Mircea Vulcănescu, p.79-86.
  16. Mircea Vulcănescu, Nicolae Ionescu. Schema Generală a unui curs de filosofie a religiei (curs făcut la Fac. de Filosofie și Litere de la Universitatea din București), pagini rămase în arhiva familiei Vulcănescu și tipărite prima oară în rev. „Jurnalul Literar” din aprilie 1998. Aceste “file de jurnal”, sau simple ciorne în vederea unor proiectate elaborări care au prins contur din alte perspective figurează, poate în exclusivitate din cauza titlului care nu se acoperă nicidecum prin conținutul lor, ca Postfață la volumul Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, Ed. Eminescu, 1998. Volumul, îngrijit de Marin Diaconu, are o Prefață semnată de Nicolae Tatu.
  17. “Îndreptar ortodox” (Wiesbaden, Frăția ortodoxă, 1957) este tocmai titlul ce apare pe volumul scos dincolo de Cortina de fier de către Dumitru Cristian Amzăr, reunind articole pe teme religioase scrise de Nae Ionescu precum și fragmente din prelegerile sale universitare. Prefața este redactată de îngrijitorul antologiei.
  18. Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/misterul-creaturii-hieroglifa-vulcanesciana/.
  19. Isabela Vasiliu-Scraba, Osmoza spiritualității creștin-europene în cultura românească, parțial pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XV, nr. 3 (160), martie 2021, p.12, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabela-vasiliu-scraba-osmoza-spiritualitatii-europene/ .
  20. Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran ca profet al adevăratei sfințenii (Cioran despre Mircea Vulcănescu, referat citit la Colocviul internațional organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Cioran, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/ivs-ciorancolocviu5a/   .

 

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabela-vasiliu-scraba-vulcanescu-nae/