Nae-Noica

Isabela-Vasiliu-Scraba-2Noica-Nae/10 sept.2021/ 44617 car/ 6340 cuv.

 Isabela Vasiliu-Scraba, O aventură dincolo de care totul e cu putință, afară de repetiție (Nae Ionescu și Constantin Noica)

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-noica/

 

Motto :”În istoria vieții spirituale a neamului nostru, Nae Ionescu va figura ca una din realizările lui cele mai împlinite.” (Virgil Ierunca).

 

            “Nici unul dintre dascălii universității românești -consemna V. Ierunca -, n-a avut discipoli atît de vrednici (…) Care dintre universitarii noștri se poate mîndri cu o pleiadă de urmași ca aceea care strînge laolaltă pe Mircea Vulcănescu cu Constantin Noica, pe Mircea Eliade cu George Racoveanu și Emil Cioran ?” (1).

            În 1965, cînd Virgil Ierunca scria aceste rînduri, Constantin Noica (1909-1987), Petre Țuțea (1901-1991), Nicolae Steinhardt (1912-1989) și mulți, mulți alții erau aproape niște umbre abia ieșite din închisori. La Aiud Mircea Vulcănescu (n.1904) trecuse în lumea celor drepți în 1952, după schingiuiri repetate (2), Mircea Eliade, Emil Cioran și George Racoveanu scăpaseră de temniță luînd drumul exilului, ca și Virgil Ierunca.

Nicolae Steinhardt, refuzînd să apară ca martor al acuzării în procesul lui Constantin Noica, fusese și el trecut în boxa acuzatițor, la cîteva luni după arestarea lui Noica (3) practic băgat în închisoare de turnătorul Zigu Ornea (vezi Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, Curtea veche, București, 2018) împreună cu turnătorul Pavel Apostol când șeful cenzurii era Ion Ianoși, instruit de sovietici.

Steihardt urmase Dreptul, dar și Facultatea de Litere și Filosofie. De la el, și doar post-mortem, pentru că N. Steinhardt nu a mai apucat zilele Revoluției anti-comuniste din dec. 1989, s-a putut afla ce simțea un oarecare auditor “nedinainte sedus, nedinainte prevenit” venit să asiste la unul din cursurile lui Nae Ionescu: ” Simțea ceva foarte ciudat și foarte exaltant: că nimic nu este mai însemnat în lumea aceasta și în viața oamenilor, chiar și a celor mai de rînd și mai nesofisticați, decît năravul culturii. Nu era un orator de talia lui Iorga, Goga, Titulescu, Duca, Istrate Micescu (i-am ascultat delectat pe toți). Dar pe toți îi întrecea. Pe toți îi lăsa cu multe lungimi în urmă prin darul acesta incomparabil de a transmite, de a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecințe pragmatice decît cultura și chipul ei paroxistic, filosofia. Nimeni ca el nu trăia  cu atîta intensitate și foc problemele, dilemele, implicațiile, capcanele, chemările culturii (…). Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viață și pe moarte, urgentă, capitală, decisivă și practică, de toate zilele! (…) Nici urmă de rigoare pedagogică, de politețe doctorală, de imperturbabilitate magisterică. Ci numai flacără și patimă (…). Mai bine decît oricine, Nae Ionescu a priceput, înainte ca existențialismul să fi devenit o modă și o doctrină cvasioficială, că suntem cu toții osîndiți la libertate…Pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei.Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău (…). Nae Ionescu  n-a predat Logica sau Metafizica, a predat cutura ca antirefugiu, antichietudine, antiizolare, ca stare de tensiune. Nu te lua de mînă, nu te silea, nu-ți rezolva problema (…). Te lăsa liber, nu te povățuia decît pentru a te constrînge să înțelegi că nu-i de șagă și de amînare, că Facultatea de filosofie e unul din locurile cele mai fierbinți și mai primejdioase din lume, unde făptura ta dăruită cu minte și cu putere de judecată (Urteilskraft) nu vine să ia notițe și să buchisească un număr oarecare de volume groase, ci să-și limpezească gîndirea și să se trezească din somnolență. El, deci, nu preda un sistem, ci o libertate” (N. Steinhardt într-un interviu realizat de Ioan Pintea în 1988, publicat în rev. “Criterion” (serie nouă), nr . 4, 1990, fragment republicat de Gabriel Stănescu în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, București, 1998, p. 356).

Din apostolatul său cultural – prin care Constantin Noica, după ieșirea din închisoare, și-a pus la modul cel mai benefic amprenta asupra epocii comuniste -, se bănuiește aceiași intenție:  Ca și Nae Ionescu, – „personaj fabulos despre care s-au scris și se vor mai scrie zece tomuri” cum scria Petre Pandrea în  Călugărul alb-, Noica încerca să-i facă pe vizitatorii săi părtași la adevărata cultură. Pentru că și Noica, la rîndul său, considera filosofia un lucru de maximă actualitate și stringență.

Dar, fără nici o îndoială, una este să consideri actuală filosofia într-o perioadă de totală libertate de expresie, și alta devine actualitatea și stringența adevăratei filosofii într-o perioadă de teroare ideologică dublată de teroarea polițienească. Asta pentru a nu mai vorbi de condiționarea publicării scrierilor filosofice noiciene prin factori extra-culturali, atît de caracteristică epocii comuniste și, mai ales,  de ostracizarea gândirii filozofului trăirist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului, https://www.youtube.com/watch?v=LL3E4sl5q4Q ) în cripto-comunismul de după 1990 prin instrumentalizarea lui politică, amintind de gândirea șablonardă din anchetele securisto-comuniste de după gratiile temnițelor politice.

A doua zi după moartea „metafizicianului religiei” Nae Ionescu (15 martie 1940), Constantin Noica îi trimitea o scrisoare prietenului său, Emil Cioran, aflat în Franța. Iată un fragment din cele scrise atunci de Constantin Noica: “mă duc mîine la înmormîntarea lui, cu sentimentul că ne apasă un blestem și că nici o întîmplare nu-mi putea sărăci mai mult ființa de român ca aceasta (…). Pentru întîia oară încerc sentimentul tău al exilului și al orfelinatului și al neființei românești (…). Și-acum, abia acum, simt că aveai dreptate să vorbești de posibilitatea de a supraviețui numai prin amintiri (…) astăzi simt că e ceva care sfîrșește, o aventură dincolo de care totul e cu putință, afară de repetiție. Te îmbrățișez întru Nae, te îmbrățișez pentru că și tu suferi și nici tu nu știi.”

Se remarcă în scrisoarea lui Noica o primă, și, am putea spune chiar insolită, folosire a acelui “întru” pe care ulterior filosoful de la Păltiniș îl va considera a fi “operatorul său ontologic”.  Așezat la loc de cinste, operatorul “întru” va fi înglobat ca piesă cheie în titlul tratatului de ontologie, Devenirea întru ființă, publicat la un sfert de secol după redactare.

Vom observa însă cum “operatorul ontologic ” al lui Noica, figurând în scrisoarea din 16 martie 1940 alături de numele lui Nae Ionescu, cu forma prescurtată a lui “în”, dar avînd o accepțiune similară celei indicate de noicianul “întru”, figura, iarăși alături de numele lui Nae Ionescu, în cuprinsul unui articol din 1937 scris de  Emil Cioran.

Din epistola lui Constantin Noica se mai poate nota “sărăcirea ființei sale de român” resimțită de discipol la moartea lui Nae Ionescu, de ca și cum această latură a ființei sale ar fi trăit cu adevărat “întru” Nae Ionescu. Fără a ne abate de la cele scrise de filozoful de la Păltiniș în 1979, anume faptul că ar fi fost  “infinit probabil” să nu fi scris „ROSTIREA ROMÂNEASCĂ fără lecția lui Vulcănescu” (4), s-ar putea spune că latura “ființei sale de român”, care trăise “întru Nae” cît timp a trăit Nae Ionescu, la Noica a prins din nou viață “întru” Vulcănescu, chiar fără Vulcănescu. Către această concluzie ne-ar duce rîndurile pe care i le scria Noica lui Mircea Vulcănescu în 1944, după ce acestuia îi apăruse Dimensiunea românească a existenței: “…simt bine că ne legăm mai trainic unii de alții, purtați cu toții de această eternitate românească, în care trebuie și eu să cred, pînă la urmă (subl.ns). Căci e momentul tău astăzi, așa cum a fost și al nostru, pînă ieri” (Noica, 31 mai 1944).

Foarte probabil, asemenea tuturor celorlalți tineri absolvenți ai Facultății de litere și Filosofie care-l iubeau și îl admirau pe profesorul Nae Ionescu, Noica ar fi subscris și el, din toată inima sa, la rîndurile cu care Emil Cioran își începea, în 1937, articolul său despre Nae Ionescu: “Am început să descifrez tulburarea ce o inspiră prezența profesorului Nae Ionescu cînd mi-am dat seama că există în anumiți oameni iradieri personale cărora ai vrea să le cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viața altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuației și să încerci să devii totul în altul. (…) De cîte ori, în vibrante accente de afecțiune, Nae Ionescu mi-a părut singurul om pentru care se poate renunța!  Tentația, adică, de a-i trăi viața lui. Și aș fi nesincer, dacă nu aș spune că sunt atîția tineri care trăiesc în el. (…)Alături de tendința aceasta de a te pierde în el (…), n-am cunoscut alt om care să te oblige a fi mai mult tu însuți” scria tânărul Emil Cioran(5) în 1937.

Amintindu-și cum Nae Ionescu îl alunga pe Noica de la seminariile sale, Emil Cioran credea că la mijloc ar fi fost o antipatie personală (6). Mircea Vulcănescu, înțelegîndu-l mai bine pe Nae Ionescu, vorbește de o “pedagogie negativă” în monografia sa despre Nae Ionescu, apărută cenzurat (7) la Humanitas în 1992. Prin mijlocirea unei asemenea pedagogii, profesorul căuta să-și pună la încercare studenții. Cei dornici să se apropie de el, erau adesea respinși. Profesorul de metafizică îi alunga de la seminar pe toți cei care nu arătaseră  destulă pasiune pentru filosofie.

Mircea Vulcănescu evidențiază latura pozitivă a acestei atitudini, dovedită în timp a fi fost folositoare, “căci la Nae Ionescu -scrie Mirecea Vulcănescu-, s-au format mulți tineri care filosofează azi la noi: Băncilă, Floru, Noica, Sterian, Cioran, Herseni, Amzăr, Mihail Sebastian, Costin Deleanu, Racoveanu, Mircea Nicolescu” (v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, ediție îngrijită de Alexandru Badea, Ed. Humanitas, 1992,  p. 29).

În 1943, după recitirea cu mare atenție a operei filosofice a lui Nae Ionescu, pe care tocmai o îngrijea pentru tipar (împreună cu Mircea Vulcănescu și Constantin Floru), Constantin Noica va semnala într-un articol publicat în “Convorbiri literare” bogăția de idei risipite cu generozitate de Nae Ionescu într-unul din cursurile sale de istoria logicii.

Titlul pe care-l pune articolului său, “Nae Ionescu și spiritul de școală” ar vrea să sugereze, nu atît necesitatea “redescoperirii lui Nae Ionescu”, sau a faptului că “Nae Ionescu știa să gîndească” și că “se poate învăța carte de la un asemenea om”, ci mai mult că Nae Ionescu are discipoli reuniți “într-o Asociație filosofică, urmînd să poarte numele lui Nae Ionescu”.

Altfel spus, prin titlul ales, Constantin Noica avansa părerea că Nae Ionescu “a rodit” prin discipolii adunați în această Asociație. Că fostul profesor de logică și de metafizică al faimoasei – pe atunci- Universități bucureștene -, a creat o școală de gîndire filosofică românească. Fiindcă a știut cum să-i îndemne pe tineri să aibe curajul “să fie” ei înșiși, să gîndească prin ei, și nu prin alții.

Constantin Noica menționează în introducerea articolului său din 1943 cum profesorul Nae Ionescu i-a învățat să meargă la surse, dîndu-le “gustul de a se trudi” cu texte filosofice netraduse, chiar cînd era vorba de textele în limba greacă ale filosofilor din antichitate.

În plin comunism, Noica va urma calea arătată discipolilor săi de către Nae Ionescu. Destul de stăruitor, el îi va îndemna pe cei care-l vizitau să-i urmeze exemplul și să citească filosofie direct de la surse, fără intermedieri. La fel, filosoful Petre Țuțea, un alt discipol (dar mai ales prieten) de-al lui Nae Ionescu, îi trimitea la textele autorilor pe cei care voiau să afle ce a gîndit un filosof sau altul. Uneori chiar prin citări masive, în nemțește, din scrierile cîte unui filosof neamț.

Doar că pe Țuțea, în comunism, nu-l vizitau cei care și-ar fi riscat astfel cariera. Altul era anturajul de tineri care-l frecventau pe Țuțea, uneori cu mare curaj, în pofida atenționările venite din partea Securității. Pentru că, spre deosebire de Constantin Noica, filosoful Petre Țuțea era cu mult mai “primejdios”.  Nu numai prin uimitoarea strălucire a minții sale, ci și prin deplina sa libertate de gîndire care nu-i putuse fi în nici un chip temperată.

Interesant este că unii vizitatori mai mediatizați ai lui Noica au reținut îndemnul maestrului lor de a merge la surse, într-o formă proprie epocii comuniste, cînd cenzura era de multe ori mascată prin “antologii”. Într-un mod de-a dreptul bizar, după revoluția anticomunistă din dec. 1989, ei au exersat asemenea mod de “a merge la surse” tocmai pe cele gîndite de filosoful Petre Țuțea.

După moartea lui Petre Țuțea (3 dec. 1991), sub pretextul alcătuirii unei antologii, dl. Gabriel Liiceanu și-a asumat cu atîta convingere rolul de mijlocitor între filosoful Petre Țuțea și cititorii săi, încît și-a decretat notițele copiate după cele gîndite de Țuțea drept “unică posteritate a lui Țuțea” (cf. Gabriel Liiceanu, „O posteritate în 50 de pagini”,  prefață la volumul 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Humanitas, București, 1993, p. 5-14).

Întrebat odată la ce lucrează, Petre Țuțea, cu obișnuita sa prezență  de spirit, a răspuns: “lucrez la legenda mea”. Obosindu-se să copieze și apoi să publice 50 de pagini de notițe răzlețe, poate că dl. Gabriel Liiceanu n-a ajuns să creadă că prin ele va risipi “legenda lui Petre Țuțea”. Deși naivitatea cu “posteritatea” antologiei sale (ordonată alfabetic în formă de dicționar) ar da oricui de gîndit…. Ca de altfel și ridicula ei înălțare la rangul de “operă” născută “în absența operei și dincolo de orice operă existentă”(Ibid.)

Afirmația lui Constantin Noica după care “se poate învăța carte de la Nae Ionescu” pare să reprezinte ideea centrală a articolului scris în 1943. Întrucît Noica o reia și o completează cu afirmația după care Istoria logicii, așa cum era ea prezentată de Nae Ionescu în anul universitar 1929-1930, ar conține “vreo 15 sau 20 de subiecte de doctorat valabile, prin ele însele, și dincolo de Universitățile României”. El se va limita însă la o succintă enumărare a jumătate din numărul maxim avansat, putînd desigur trece oricît de multe, din chiar subtitlurile puse de Dumitru Cristian Amzăr fiecărei prelegeri. Fiindcă prelegerile lui Nae Ionescu sunt dense de gîndire filosofică, la cel mai înalt nivel al ei.

Primul subiect, “originile răsăritene ale scolasticii”, este, ca să spunem așa, argumentat de  Noica din afirmația lui Nae Ionescu după care “scolastica este fără îndoială un fenomen al Apusului, de origini însă categoric răsăritene”. Constantin Noica citează în mod fragmentar explicația dată de Nae Ionescu la cursul al XII-lea, comentînd doar că această problemă “ar fi vrednică de străduințele unui întreg moment cultural din viața Sud-Estului”.

Problema “originilor răsăritene ale scolasticii” nu a trebuit să fie prea mult căutată. Ea apărea semnalată prin subtitlul dat de Dumitru Cristian Amzăr primei părți a celei de-a XII-a prelegeri, cursul de logică din 1929-1930 fiind un curs la care Comitetul de editare a operelor lui Nae Ionescu hotărîse a păstra titlurile și subtitlurile puse de acest prim editor al cursului litografiat.

Dar ciudat este că Noica trece sub tăcere partea din prelegere în care profesorul Nae Ionescu lămurea studenților care ar fi “dedesubturile” problemei, de ce nu este lipsit de interes dacă originea scolasticii se află în Răsărit sau în Apus.

Mai precis, Constantin Noica omite tocmai partea esențială a disputei pe această temă, sărind peste demersul lui Nae Ionescu făcut în vederea înlăturării unei prejudecăți, căreia lesne îi putea cădea victimă oricine. Profesorul încerca așadar să înlăture prejudecata “unei precumpăniri a activității spirituale apusene în dezvoltarea filosofică a Europei”.

In citatele pe care le dă, Noica parcă ar urmări să sugereze cum Nae Ionescu și-ar fi  întemeiat afirmațiile sale de aspect revoluționar pe simple impresii. Ca să-și critice maestrul, discipolul sare tocmai peste afirmația strălucitului întemeietor al Școlii trăiriste după care originea apuseană a scolasticii este nedovedită. In Occident ea ar fi pur și simplu afirmată pe bază de “impresii”. În ce privește tratatul de logică “care este baza edificiului scolastic”, Nae Ionescu spusese în mod hotărît că “prin structura sa lăuntrică are mai multe puncte de asemănare cu Răsăritul decît cu Apusul”. Asta după ce constatase că Michael Psellos are asupra acestui tratat “tot atîta drept la paternitate (…) ca și Petrus Hispanus”.

La Constantin Noica, fără nici o argumentație, aceste lucruri se relativizează (8) printr-o iscusită întorsătură de frază: Nae Ionescu amintește “că la baza scolasticei stă un tratat de logică, despre care nu se știe bine dacă nu cumva e a lui Psellos” .

Pe lîngă considerațiile sale originale, privitoare la structura lăuntrică a tratatului de logică, Nae Ionescu își baza afirmațiile sale despre egala îndreptățire între Psellos(1018-1078) și Petrus Hispanus (1226-1277) asupra paternității acestei logici de sorginte aristotelică, – avînd chiar tendința de a-l considera drept autor pe filosoful bizantin Michael Psellos -, pe teza susținută și argumentată de Prantl. După Prantl, Parva Logicalia (“Mici tratate de logică”) atribuită lui Petrus Hispanus ar fi fost o traducere latină a unui tratat scris de Psellos, intitulat “Rezumat al științei logicii lui Aristotel“.

Filosoful și logicianul Anton Dumitriu, în cartea sa despre Istoria Logicii (ed. I-a 1969) mai enumără dintre lucrările de logică ale lui Michael Psellos următoarele: “Comentariile la Isagogé a lui Porfir”, “Comentariile la Categoriile lui Aristotel” și “Comentariile la Despre interpretare a lui Aristotel”.

Într-o lungă notă scrisă în caractere mărunte, Anton Dumitriu prezintă cu multă obiectivitate disputa asupra paternității acestei scrieri medievale, astfel că cititorul este lăsat să-și tragă singur concluziile(v. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 329). Mai ales dacă poate aprecia rezonanța unor nume care au susținut teza paternității lui Michael Psellos, teolog și filosof, supranumit “Sfătuitorul Filosofilor“.

Dar, cum monumentala sa Istorie a Logicii urma să apară și în traducere engleză, la o editură din Anglia (9), mai peste tot în text Anton Dumitriu vorbește de tratatul care a stat la baza scolasticii, așa cum se vorbește în Occident.

După opinia noastră, disputa are două aspecte, unul mai amuzant decît celălalt. Primul este că această ceartă asupra paternității se duce în jurul unor notițe manuscrise privitoare la logica lui Aristotel. Se încearcă așadar să se atribuie un părinte medieval pentru o sistematizare a logicii antice, sistematizare avîndu-l drept părinte indiscutabil pe Aristotel.

Al doilea aspect, și el la fel de amuzant, constă în faptul că în Est, mai precis în Bizanț, studierea logicii lui Aristotel s-a desfășurat fără întrerupere, cunoscînd o mare înflorire odată cu înființarea, în secolul al XI-lea, a Academiei de la Constantinopol. “Această academie, consemnează Anton Dumitriu, stimulează Occidentul să creeze academii după modelul ei, ca de exemplu cea din Paris (Luteția)” (v. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, ediția a II-a, 1975, p. 325).

În schimb, în vestul Europei, Aristotel va fi tîrziu redescoperit, prin filosofii arabi, abia după instituirea dominației arabe în Spania.  Această dispută asupra paternității unor noțițe manuscrise în marginea logicii lui Aristotel, nici azi lămurită, ne pare a ilustra lipsa de simț al umorului pe care îl au cei care vor, cu orice preț, să impună “prejudecata unei precumpăniri a activității spirituale apusene în dezvoltarea filosofică a Europei”.

Cel de-al doilea subiect de doctorat semnalat de Constantin Noica a se găsi în prelegerile lui Nae Ionescu este “unde sfîrșește istoria filosofiei antice”. Pentru acest subiect discipolul reține (din cea de-a doua prelegere a cursului de logică din 1929-1930) observația maestrului său privitoare la ciudatele împărțiri din manualele de istoria filosofiei, în care 400 de ani după Cristos sunt lăsați în domeniul istoriei filosofiei vechi, și în același timp sunt preluați la capitolul filosofiei creștine, cuprinsă în filosofia medievală.

Pentru următorul subiect al unei posibile teze de doctorat (“Cu Socrate și cu Platon tot materialul logicei e dat”) Noica se oprește la sfîrșitul  prelegerii a VIII-a, unde Nae Ionescu trage concluzia întregii prelegeri: “Cu Platon, prin urmare, toate datele logicii sunt teoretic puse. Tot ceea ce urmează de aici înainte, de la Aristotel și pînă în ziua de astăzi, nu este decît prelucrarea acestui material. Acești doi gînditori, Socrate și Platon, au dat tot materialul de care dispune logica”. Desigur nu are rost să mai continuăm, pentru că înșiruirea celorlalte subiecte promise cititorului de Noica este lapidară, lipsită de comentariile care ar marca și amprenta discipolului.

Interesant în articolul scris de Constantin Noica ne pare nu atît modul de a se opri -la pură întîmplare, ori stimulat de lectura recentă a vreunei cărți de filosofie -, asupra unui subiect sau altul tratat într-o manieră inedită de Nae Ionescu la curs, ci nota justă pe care uneori stie să o evidențieze, exact în zona de așteptare a cititorului.

De pildă, după semnalarea încurcăturii celor 400 de ani din istoria filosofiei,  de ca și cum el singur ar fi descoperit-o, Noica citează titlul, de o perfectă banalitate, al unei cărți care fusese chiar teză de doctorat (Marrou, Saint-Augustin et la fin de la culture antique, Paris, 1938) comparînd subiectul ei cu tema “atît de bogată (și de actuală!) cum e cea a articulării dintre cele două lumi”.

Petre Țuțea, întrebat (după dec. 1989) cu care dintre discipolii lui Nae Ionescu s-a simțit solidar, el îi enumără pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Arșavir Acterian, Bucur Țincu, Mircea Vulcănescu, omițîndu-l pe Noica. La insistențele tînărului său interlocutor, care ținea neapărat să afle părerea filosofului Petre Țuțea despre Constantin Noica, acesta a spus că Noica “prea s-a contorsionat”(10).

Desigur, în circumstanțele în care și-a trăit ultimii 38 de ani ai vieții, dacă Noica nu s-ar fi “contorsionat”, cultura română ar fi fost văduvită de una dintre marile ei personalități, într-o epocă în care orizontul ei aproape se înnegurase de mulțimea mediocrităților, călare pe vrafuri de cărți publicate în tiraje copleșitoare.

Dovadă a “contorsionărilor” la care a fost silit Constantin Noica, stă azi scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Anton Dumitriu, după publicarea, în 1975, a  celei de-a doua ediții a Istoriei logicii. În această scrisoare, Noica, fost discipol și sincer admirator al lui Nae Ionescu, căruia îi dedicase și teza sa de doctorat (11), consemnează următoarele: “bănuiesc că nu mă crezi oportunist cînd spun (dar numai d-tale, aproape); eu îl judec (pe Nae Ionescu) mai sever decît d-ta, nu numai omenește, poate chiar cărturărește, deși omul avea ca nimeni daimon-ul filosofiei în el” (12). Adăugîndu-l în paranteză pe acel “aproape”, apare limpede cum Noica știa bine că, înainte de a fi citită de Anton Dumitriu, scrisoarea sa va fi citită de Securitate. Marele poet Ion Caraion, supraviețuitor al închisorilor comuniste scria următoarele rânduri despre păzirea deținuților politici eliberați în 1964: “Pe lîngă aproape fiecare fost deținut politic, în orice caz pe lîngă fiecare dintre cei aparținînd profesiei mele, e plantat cîte un tovarăș militar în civil (ne hotărîsem din închisoare să le spunem acestor umbre veghetoare și custozi cu un singur nume, tovarășul Hitler, contopind în el ilustrativ fuziunea celor două extremisme și plăgi, comunism și fascism), care apare din cînd în cînd la tine acasă, ori la vecini, ori la telefon, ori la serviciu, ori te așteaptă în stradă și-ți cere să-l însoțești, ca să-ți arate că nu te-a uitat și că niciodată ancheta cazului tău nu se va termina (13).

 

NOTE ȘI COMENTARII MARGINALE

 

  1. Virgil Ierunca, LECȚIA NETERMINATĂ A LUI NAE IONESCU, în “Cuvîntul din Exil”, februarie-martie, 1965, republicat în NAE IONESCU ÎN CONȘTIINȚA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing Co, Inc., București, 1998, p. 171. 1.
  2. Iată descrise cutremurătoarele schingiuiri suportate de Mircea Vulcănescu în temnița comunistă: Torturat la un moment dat în aceiași serie cu filozoful îmbolnăvit de TBC la anchetările din 1947 (cf. pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I-II, București, 1997), un fost deținut își amintea următoarea scenă : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil…Cum trecea tocmai  prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (vezi N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste). Un alt fost deținut a povestit de încarcerarea la temperaturi de îngheţ drept pedeapsă pentru îndrăzneala lui Mircea Vulcănescu de a-i învăţa la Aiud româneşte pe gardienii maghiari: “A doua zi dimineaţă, Mircea Vulcănescu devenise un sloi de ghiaţă, după o noapte petrecută pe un ger de –20 de grade. Aşa l-au aflat şeful temnicerilor de altă limbă, şi tovarăşii săi, a doua zi dimineaţa. Ţurţure de ghiaţă, cu ochii deschişi, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu soarele. Din ţuţurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o lacrimă; apoi alta, alta, prelingându-se şi împreunându-se în sânul mumei-fire cu cele  ale osândiţilor de limbă românească, în acea dimineaţă de iarnă, când aceştia şi-au luat rămas bun de la răposatul Mircea Vulcănescu, închinându-se, şoptind: Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte pe călăi –căci numai de la El poate veni iertarea…De la cea mai frumoasă inteligenţă românească pe care norocul m-a învrednicit s-o cunosc”  (vezi prefaţa lui Titus Bărbulescu la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17; a se vedea și: https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=159s ).
  3. Filozofului Noica a fost bătut cu bestialitate și a făcut șase ani detenție politică pentru manuscrisul unei cărți despre Hegel dat spre publicare lui Zigu Orenstein/Ornea angajat al Editurii de Stat pentru Literatură, unica editură pe care a avut-o de ales în 1957 (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007; precum și Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007) . Cele două articole au apărut după publicarea selecției de documente securiste Noica în vizorul Securității, din „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277), 14 iulie 2005. Ion Țicalo scria în 2016 că „Zigu Ornea îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” în articolul „Dimensiunea creștină a operei lui Noica” apărut în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59.
  4. C-tin Noica, O AMINTIRE DESPRE MIRCEA VULCĂNESCU, în “Almanahul literar” din 1984, p. 37.
  5. Emil Cioran, Nae Ionescu și drama lucidității, în rev. “Vremea” din 6 iunie 1937.
  6. Iată fragmentul la care ne-am referit: “Nae Ionescu nu putea să-l sufere pe Noica. Uneori nu-l accepta la seminar, care, sigur, nu semăna cu seminariile obișnuite. “Nu, nu, zicea, dumneata să nu vii mîine” (Fragment din convorbirea lui Emil Cioran cu G. Liiceanu, în rev. “Dilema”, Anul III, nr. 129 din 30 iunie-6 iulie, 1995, republicat în NAE IONESCU ÎN CONȘTIINȚA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomație de G. Stănescu, București, 1998, p. 165). “În generația mea, spunea Petre Țuțea, Noica a fost considerat interesant, dar nu și inteligent. Ca și Eliade. Știi cine a fost inteligent în generația mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. (…) Însă despre Nae Ionescu se spunea că scuipă inteligență.“
  7. Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992, sau, „Contra factum non valet argumentum”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ .
  8. În contrast cu rezerva lui Constantin Noica în fața oricărei opinii în ce privește problema paternității tratatului de logică aflat la baza scolasticii, îngrijitorul cursului – publicat în 1993-, tranșează această problemă în felul apodictic în care este ea tranșată în dicționarele Occidentale, crezînd că astfel îl corectează pe Nae Ionescu, vezi Doamne, surprins în flagrantul unei erori școlărești (v. notele d-lui Marin Diaconu de la p. 243 din vol. Nae Ionescu, ISTORIA LOGICII. 1929-1930, Ed. Humanitas, 1993).
  9. Anton Dumitriu, History of Logic, 4 vol. (engleză), Editions Abacus Press, Kent Wells, 1977.
  10. Noica “a scandalizat pe mulți cînd a scris că se oferise, în pușcărie, să se facă antrenor de marxism”- consemna dl Mihai Constantinescu într-un articol despre Noica publicat în rev. “România literară”, nr. 43/1-7 noiembrie 1995.
  11. “Ce mult am jubilat văzînd că i-ai dedicat cartea”, îi scria Vasile Băncilă lui Noica în 22 aug. 1940, după ce primise teza de doctorat publicată de C-tin Noica în 1940 sub titlul Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou. Menționăm că în ediția a doua a acestei cărți, tipărită la Editura Humanitas în 1995, dedicația către Nae Ionescu nu a fost reprodusă, în pofida faptului că în Notă asupra ediției se consemnează că “intervenția editorului s-a limitat la actualizarea formelor lexicale…”
  12. rev. “Viața Românească”, Anul XCIV, august-sept. 1999, Nr. 8-9, p. 153.
  13. Iată ce mai consemna Ion Caraion în volumul său din 1982 apărut la Muenchen: „Indiferent că ai fost condamnat un an, că ai stat în închisoare ca deținut administrativ sau ai avut -ca mine, vai mie! – o condamnare pe viață, e mereu același lucru. Mereu te afli sub interogatoriu. Mereu ești pe buza abisului” (cf. Ion Caraion, Insectele tovarășului Hitler, München, 1982; a se vedea și textul: Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul filozofului C-tin Noica și sfârșitul comunismului, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicasfarsit4/ ).

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-noica/

 

REPERE BIBLIOGRAFICE:

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei (vezi Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/) de către administratorul MyComp care a cenzurat textele scriitoarei din revistele de cultură și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în Occident: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-noica/