Isabela-Vasiliu-Scraba-Blaga-Hans-Urs-von-Balthasar

Isabela-Vasiliu-Scraba-Blaga-Hans-Urs-von-Balthasar// 26 aprilie 2021/ 16495 car./ 2446 cuv./32328 car./4069 cuv.

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-blaga-hans-urs-von-balthasar/

Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Lucian Blaga si teologul Hans Urs von Balthasar     

Motto: „În natura deterministă, matematică, plină de calcul și de cauzalitate mecanică a lui Spinoza, nu este loc pentru demonie…Dumnezeul lui Spinoza nu cunoaște farmecul aventurii și al întâmplării, si, mai ales, el nu va îngădui prezența în spațiul său a demoniacului” (Lucian Blaga)

In „Anul Blaga”, anul centenarului nașterii tatălui ei, Dorli Blaga îmi dăruise cu dedicație Cursul de filozofia religiei ținut de Lucian Blaga în anul universitar 1940-1941. Pentru că îmi știa pasiunea pentru filozofia lui Blaga și poate pentru că în 1995 o entuziasmase ceea ce publicasem despre pseudo-descoperirea (1 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și ideile platonice, Slobozia, Editura Fundației „Ionel Perlea”, 1995)) adoratoarei lui Zigu Ornea, autoare de poeme nerușinate (vezi Marta Petreu, Poeme nerușinate, Ed. Albatros, 1993) și prefațatoare a tricotaților „Ani treizeci”.

Textul meu din 1995 cuprins întâi în micul volum (O pseudo-descoperire…, 1995, pp.7-27) și apoi în volumul Metafizica lui Nae Ionescu (Slobozia, 2000, Anexa I, pp. 221-240) fusese practic respins  (2, i-a plăcut lui Alex Paleol, care mi-a scris una dintre cele 10 recomandari pt USR, publicat la Oradea? Si Sibiu cu modificari ale lui Adolf Crivaț) de importante reviste culturale bucureștene, precum „România literară”, „Viața Românească” si „Dilema”. Intrucât -de inventatul plagiat al lui Nae Ionescu – făcuseră caz (chiar în paginile acestor reviste) și cei care-i deschiseseră lui Noica porțile închisorii (3, FOTO 14 ANI si refuzaseră să-i recunoască apartenența la Școala trăiristă,  școală de gândire (3, Chintesența trăirismului) care le displăcea tot atât de profund ca și personalitatea inițiatorului ei.

După înjumătățirea Ardealului (4, Romania 1918-2018) în 1940, când se instituise cenzura pentru a nu fi aflată masacrarea românilor de la Ip și Trăsnea* si din multe alte localități de dincolo de granița efemeră, în primul său curs ținut la Universitatea clujană ajunsă la Sibiu, profesorul Lucian Blaga vorbise studenților despre formele vieții religioase din diverse arii culturale.

Tratând în principal teme legate de religiozitățile colective, la una dintre prelegeri a prezentat și religiozitatea individuală a lui Goethe. Intâi a conturat felul propriu în care Goethe descoperise „fenomenele originare”, apoi i-a creionat viziunea metafizică asupra lumii pentru ca în final să îndrepte falsa părere despre spinozismul goethean.

Dacă salvarea lui Faust i-a părut (ca și profesorului Nae Ionescu) a îmbrăca o „formă aproape catolică” (Lucian Blaga, Curs de filosofia religiei, 1994, p. 165), în schimb total nepotrivită i-a apărut filozofului Lucian Blaga figura unui Goethe panteist de inspirație spinozistă, chiar dacă Goethe a fost cel care a lansat legenda spinozismului propriu.

Profesorul Lucian Blaga atenționase studenții din refugiul sibian asupra multiplelor înțelesuri ale intuiției, cuvânt care ascunde deosebirea dintre intuiția de esență a fenomenologilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Lucian Blaga și fenomenologia), intuiția din metafizica lui Bergson, intuiția mistică a lui Spinoza si intuiția obișnuită rezultând din contactul simțurilor cu lumea înconjurătoare. Or, niciuna dintre intuițiile enumărate nu seamănă cu intuiția însoțită de un fior religios a lui Goethe.

Pătruns de o adevărată exaltare în fața misterelor Naturii, Goethe se ferea „să se aventureze spre nebuloase obscure  de caracter transcendent” (L.B.). Bazată pe o intuiție proprie, gândirea poetului german nu rămânea însă alipită de concret ci trecea dincolo de palpabil și accidental.

Pasionat de cercetarea naturii, Goethe făcuse numeroase observații experimentale asupra morfologiei plantelor si avusese intuiția „plantei originare”: die Urpflanze, acea configurație (Gestalt) asemănătoare frunzei din ale cărei modificări și transformări s-ar alcătui totalitatea plantei. Configurația aflată la originea plantei îi formează toate părțile – tulpina, rădăcina, frunzele, florile si staminele – prin lungire, îngroșare, contractare și dilatare. 

Atent cunoscător al criticismului kantian – bazat pe știința fizico-matematică a epocii, criticism prin care filozoful din Koenigsberg propusese fundamentarea judecăților sintetice apriori, presupunând experimentarea, dar ridicându-se în domeniul posibilității oricărei experiențe-, Schiller i-a reproșat lui Goethe că planta originară (Urpflanze) este pur si simplu o idee fără nici o legătură cu vreo experimentare de tip științific. Sensul vizat era desigur metafizic, ideea configurației originare neținând de vreo gândire abstractă, care n-ar fi fost potrivită cu firea prin excelență intuitivă a poetului avid să cunoască măcar o parte din secretete Naturii.

Goethe i-ar fi replicat uimit: „mă bucur că am idei fără șă știu, și că le văd chiar cu ochii”.

Filozofului Blaga, dublat de un mare poet, i-a plăcut în mod special această frază, fiindcă și el „vedea idei”, construia intuitiv „idei-vedenii”, cum sunt cele ale apriorismului său stilistic, ținând atât de filozofia culturilor cât și de filozofia cunoașterii.

Pe Goethe chiar îl descrie studenților ca pe un copil bătrân colindând naiv livezile si pădurile într-o căutare păgână a vedeniei acelei „plante originare” ca semn lăsat de Dumnezeu în aspectele vizibile ale regnului vegetal.

Sigur că în corespondența cu Schiller s-a strecurat o mică confuzie de termeni. Pentru că fiecare din ei avea o înțelegere proprie asupra experienței. Pe linie kantiană, Schiller credea că ceea ce numim în mod obișnuit experiență are legătură cu planul rațiunii si nu cu cel al intuiției intelectuale.  Pe ultima Immanuel Kant o negase lui Leibniz, în calitatea acestuia de metafizician, de creator al monadologiei, tocmai din lipsa de legătură dintre monadele leibniziene și  ceea ce se percepe în spațiu și timp.

În cercetările lui Goethe „experimentarea” era în strânsă dependență cu „ascultarea” a ceea ce Natura vie poate să comunice omului interesat de misterele ei. De necuprins în chingile rațiunii, natura se manifestă în schimb printr-o bogăție explozivă de  „configurații” (Gestalten), precum Urpflanze în regnul vegetal sau „vertebra” arhetipală ca „fenomen originar” dând seama de scheletul animalelor în care oasele craniului ar rezulta și ele din transformările si modificările unei atare vertebre.

Din teoria goetheană a culorilor (Farbenlehre), profesorul Lucian Blaga prezintă fenomenul originar din care s-ar ivi culorile prin pătimirile luminii în amestec cu întunericul: „privind fumul alburiu pe fondul întunecat al unei păduri sau al pământului, fumul pare albastru. Așa-și explică Goethe si culoarea albastră a cerului. Mediul luminos-străveziu este în cazul acesta aerul, iar fondul negru este întunericul cosmuic” spunea profesorul Lucian Blaga (vezi Curs de filozofia religiei, Alba Iulia – Paris, 1994, Ed. Fronde, p.161).

Apoi explică studenților că fenomenul originar este o vedenie, ceva de natură intuitivă. De aceea un fenomen originar  nici nu poate fi înțeles pe cale rațională. Cu atât este mai de neînțeles, cu cât la Goethe aflarea fenomenelor originare era însoțită de o uimire amestecată cu o religioasă venerație.

Divinitatea manifestată în Natura vie se poate intui în  fenomenele originare care constituie oarecum „axa spitituală a lui Goethe”. La Spinoza panteismul este fără echivoc, spre deosebire de panteismul goethean, „organicist, plastic și pitoresc” în care Dumnezeu depășește Natura (p.463). Poetul german trăiește cu predilecție în lumea imediată a simțurilor, „dar cu trăirile de esență tare și mai înaltă ce i le-au prilejuit fenomenele originare și aruncărura de privire dincolo de ele”, mai spunea Blaga la curs, preluând moda germană de a citi prelegerile universitare.

Cum avusese cu un an înainte un curs Despre gândirea magică (1939-1940), profesorul Lucian Blaga subliniază prezența magicului și în lumea lui Goethe, cu rolul de a consolida și menține ca atare misterul existenței. Intr-una din prelegerile citite după începutul celui de-al doilea război mondial, el observase că puterea sau substanța magică desfide legile fizicii și că are o mulțime de calități paradoxale, nefiind în chip necesar legată de nimic însuflețit sau neînsuflețit.

 Acum, la cursul din 1940-1941, filozoful subliniază particularitatea magicului goethean care s-ar manifesta dual: „când ca un factor creator, când ca un coeficient distrugător”. Prin acțiunea distructivă, magicul poate fi imaginat și ca o ființă „demonică”, apărând ca un fel de contrapondere a legilor, a „fenomenelor originare”.

Ca să creioneze mai bine aceast magic dual căruia „nu i s-a dat mult timp importanța cuvenită”, profesorul Lucian Blaga preia următorul pasaj din Conversațiile cu Eckermann: „Credeam să găsesc în natură, …ceva ce se manifestă numai în contradicții, și de aceea de necuprins cu nicio noțiune, cu atât mai puțin cu vreun cuvânt. Acest ceva nu e divin, căci pare irațional, nici omenesc nu e, căci n-are inteligență, nici drăcesc, căci e binefăcător…Se amestecă cu hazardul, căci nu arată nici o consecvență; se aseamănă cu providența, fiindcă îngăduie să se întrevadă o legătură de fapte. Tot ce ne limitează, pare pentru el permeabil, pare să dispună arbitrar de elementele  necesare ale existenței noastre, contractă timpul și destinde spațiul. Pare a se complace în imposibil și să alunge cu dispreț posibilul. Această ființă ce intră printre toate celelalte împreunându-le și despărțindu-le, am numit-o demonică, după exemplul celor vechi”.

Fragmentul probează într-o primă instanță că magicul trăit de Goethe este în sine o idee misterioasă, „atât prin cumul de paradoxii și iraționalitate, cât și prin lipsa unei înfățișări pozitiv accesibilă facultăților noastre intelectuale” (L.B.) cum  arătase că ar fi orice magic într-una din prelegerile despre gândirea magică din anul universitar anterior. Factorul magic („demonic”) este amintit de Goethe nu numai în autobiografia întitulată „Poezie și adevăr” (Dichtung und Wahrheit) ci și în poeziile orfice, mai spunea profesorul L. Blaga.

Intr-o a doua instanță, în pasajul din Conversațiile cu Eckermann apare evidentă uriașa deosebire dintre panteismul goethean și Dumnezeul-Natură a lui Spinoza al cărui panteism este „fără echivoc, linear, geometric, monumental” (L.B.).

La Goethe, Natura ar fi doar în parte identificată cu Dumnezeu, în măsura în care fenomenele originare ar fi ca un fel de „organe ale lui Dumnezeu, înțeles ca centru activ în natură”. După Lucian Blaga, fenomenele originare ar fi echivalentele goetheene ale legilor naturii. In schimb, Dumnezeul-Natură al lui Spinoza apare dominat de o necesitate deterministă.

Natura la Spinoza este impersonală, matematică, geometrică: „Totul pare rațional sau raționalizabil”.

Opinia lui Goethe despre rațiune se situează pe poziții diametral opuse. Căci rațiunea nu poate cuprinde într-un sistem logic Natura dumnezeiască, organică, vie. „Numai ce este mort e raționalizabil. Rațiunea nu cuprinde realitatea, ci construiește doar simboluri matematice inadecvate realității” (L.B.).

La cursul despre magic, profesorul Lucian Blaga imaginase o cultură de proveniență strict raționalistă, „cu un capital de cunoaștere redus la logică și la propoziții de tip matematic-fizical, o cultură al cărei ideal de artă s-ar confunda cu reproducerea fotografică a naturii, o cultură cu o religie consistând cel mult dintr-un sentiment de solidaritate cu automatul cosmic, o cultură a cărei morală s-ar degaja din respectarea de teama sancțiunii a legilor impuse de stăpânitorii societății”.

Dar și într-o astfel de cultură fictivă („care chiar dacă s-ar realiza, ar fi lipsită de caracterele esențiale ale culturii”, remarcă Blaga) ar interveni magicul repudiat. Fiindcă cetățenii ei fruntași** ar perora despre („sfântul”) lor  atașament față de obsesia colectivismului idealizat de statul utopic. Pe tipare dinainte stabilite, ei ar pleda pentru iubirea față de umilul „băcan”, acel banausos tratat cu indiferență de un filozof de modă veche, cum se autodefinea trăiristul Constantin Noica. „Băcanul”, iubit de fruntași, era disprețuit de filozoful Noica. Pentru că îi părea cu totul neinteresant din punct de vedere cultural si mai ales pentru că pe „băcan” îl „mănâncă statistica”. Erau chiar vorbele lui Noica înregistrate în camera microfonizată în care locuia la Păltiniș (vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983. p.175).

Or, insuși epitetul de „sfânt” acordat implicit atașamentului necondiționat față de ideologia colectivist-cosmetizată de stăpânitorii societății utopice nu este posibil fără o premiză magică (vezi Lucian Blaga, Trilogia valorilor, în OPERE, vol. 10, București, 1987, p.292).

Observasem în textul precedent că pe Hans Urs von Balthasar l-a inspirat ideea goethiană de „formă/ configurație originară”. In interviul cu Marcel Brisebois eruditul teolog zicea că ideea goetheană de Gestalt este greu traductibilă si că francezii au tălmăcit-o prin „figură”. Vorbind pentru un public larg, Hans Urs von Balthasar a recurs la o explicare destul de aproximativă a configurației originare: Aceasta s-ar lăsa văzută din toate părțile, de ca și cum (spunem noi)  forma ar fi un obiect neînsuflețit căruia, deși îi este privită de fiecare dată altă parte, îi vedem totuși una și aceiași formă („Gestalt”). La fel, creștinismul ar putea fi privit întâi ca forma lui Iisus Hristos care este urmat (ca fiind Calea, Adevărul si Viața), apoi privit ca Hristos împreună cu Biserica lui, ambele modalități de percepere ale creștinismului dând seamă de aceiași unică  formă/ Gestalt (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Osmoza spiritualității creștin-europene în cultura românească, „Acolada”, 3/2012, p.12).

Când profesorul Lucian Blaga a amintit de „Urpflanze”, filozoful român i-a subliniat vitalitatea intrinsecă: „Gestalt e mai intuitiv și înseamnă mai mult figură sau formă plastică, întrucâtva mișcătoare, plină de viață” (vezi Lucian Blaga, Curs de filozofia religiei, Alba Iulia –Paris, Editura Fronde, 1994, p.160). Prezentarea lui Blaga are meritul de a sugera mai bine care trebuie să fi fost aspectul care l-a făcut pe teologul elvețian să preia ideea goetheană, aspect pe care-l cunoștea desigur, dar care nu i-a venir spontan în minte cu prilejul interviului. Anume că acea formă arhetipală vie, se poate transpune în cadre creștine întrucât luminează oarecum taina relației personale și individuale a lui Iisus cel viu cu un credincios creștin.

Publicând într-un volum două studii (unul din 1936 și altul din 1937) despre mistica personalistă a lui Origen, teologul Hans Urs von Balthasar arată la un moment dat felul cum Isus, Cuvântul Vieții adresează fiecărui suflet cuvântul mântuitor: „După cum în afară s-a întrupat, pentru ca dincolo de acest trup să învățăm să contemplăm Nevăzutul, la fel El îmbracă în inimile credincioșilor forme mai mult sau mai puțin învăluite, de fiecare dată adaptate la posibilitățile fiecăruia. Iisus se face „lapte” pentru unii… „pâine” și „carne” pentru cei desăvârșiți. Cei mici în Biserică au nevoie de o ploaie blândă, ei neputând să suporte torentele de voluptate pe care Iisus le varsă asupra celor desăvârșiți.”(vezi Hans Urs von Balthasar, Cuvânt și taină la Origen, traducere din franceză de Marius Boldor și Alin Tat, Târgu Lăpuș, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007, p.29).

Note:

* Ip și Trăsnea sunt localitățile ardelene făcute dispărute de Dan Iacob dintr-un text de-al meu preluat și „forfecat” de el în antologia „Sunetul Noica” (Roman, 2019, pp. 349-366). În acest volum de omagiere a filozofului Noica la 110 ani de la naștere, includerea turnătorului Zigu Ornea amintește de soarta istoricului Aurel Decei, scăpat cu viață din temnița politică și obligat apoi zilnic să-l suporte ca șef pe fostul lui torționar-anchetator de după gratii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/ 2016, p14).

**Pe cetățenii „fruntași” bibliotecarul Dan Iacob îi ridică în slava cerului, aplaudat de Sorin Lavric pe coperta a IV-a a antologiei „Sunetul Noica”, 2019. In schimb, cu premiza că toată lumea trebuie să gândească la unison, mie Dan Iacob îmi cenzurează trimiterile la următoarele două articole: Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte;  în rev. „Acolada”, nr. 2/ 2012, p.19, și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi  plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, nr. 7-8/ 2012, p.19.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei (vezi Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/) de către administratorul MyComp care a cenzurat textele scriitoarei din revistele de cultură și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în Occident: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-blaga-hans-urs-von-balthasar/