Isabela-Vasiliu-Scraba-1Nopti-la-Serampore

Isabela-Vasiliu-Scraba-1Nopti-la-Serampore//19 august 2021/ 34506 car. /4481 cuv.

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade-isabela-vasiliu-scraba-1nopti-la-serampore/

Isabela Vasiliu-Scraba, Occultisme tantrice la Serampore (I)

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=QIE8q9Ycj-c

 

Motto: ”Siddhi, puterile supra-umane câștigate de practicant servesc la verificarea ascensiunii spirituale a yoghinului…Adevărata Yoga disprețuiește puterile magice  pentru că ele pot fi prilej de atașare lumească; în orice caz, pot distrage mintea concentrată a sihastrului de la ținta lui supremă: samadhi…Despre viața maeștrilor spirituali nu știm nimic. Nu le știm nici măcar numele. Patanjali nu este mai puțin fabulos decât atâtea alte figuri…Dar el trece drept autorul primului tratat sistematic despre Yoga” (Mircea Eliade).

 

 

La întoarcerea din șălașul monastic himalayan, tânărul Mircea Eliade obișnuia să-și petreacă după-amiezile la Biblioteca Societății Asiatice din Calcutta, unde se întâlnea cu Van Manen, bibliotecar și secretar al Societății (Memoire I, Paris, 1980).

Orientalist celebru, Van Manen era un „olandez trecut de mijlocia vieții, venit în India în prima lui tinerețe, și, ca mulți alții, rămas în mrejele ei. Se îndeletnicise vreo 25 de ani cu studiul limbii tibetane pe care o învățase ca nimeni altul, dar pentru că era leneș și îi plăcea să trăiască bine, publica foarte puțin. Se mulțumea să cerceteze pentru propria lui bucurie de a cerceta și învăța. Nu avea nici o stimă pentru titlurile universitare, era celibatar și cu o aplecare –pe care o păstra secretă – față de lucrurile oculte” (Nopți la Serampore, București, 1940)

Tot la întoarcerea din Svarga-Ashram  – unde maestru îi fusese misticul ascet Swami Shivananda (1887-1963) –, Mircea Eliade s-a împrietenit cu L. Bogdanof, un orientalist rus care „nu suporta decât India islamică” și trăia anevoie din traduceri si din slujba pe care o avea la Consulatul francez (Memoire I, Paris, 1980).

In anii anteriori, doctorandul Eliade trimisese în țară ample studii despre problematica filozofiei indiene și despre filozofia Samkhya, publicate de C-tin Rădulescu-Motru în „Revista de filozofie”. Bursa statului român pe care o primea pentru studiile sale doctorale în India îi fusese obținută de Nae Ionescu (vezi cenzurarea din 1992 a volumului despre Nae Ionescu scris de Mircea Vulcănescu, https://www.youtube.com/watch?v=cxZWklJqg9I ).

Legendarului profesor i-a dedicat teza de doctorat susținută în 1932, la puțin timp după ce-i apăruse romanul Maitreyi (vezi C-tin Popescu-Cadem, Precizări editoriale la volumul „Psihologia meditației indiene” de M. Eliade, București, 1992, pp. 9-11).

Când tânărul orientalist era încă în India, Rădulescu-Motru l-a atacat pe Nae Ionescu pentru încurajarea la universitate a „modei orientalizante”, un  curent mistic „bolnăvicios” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Proștii filozofiei sînt exclusiviștii rațiunii” , după opinia lui Nae Ionescu, https://www.youtube.com/watch?v=lwZnZbkBzlY ).

Studiosul absolvent al faimoasei (pe atunci) Universități bucureștene   – doctorand care l-a impresionat pe Dasgupta prin extraordinara lui capacitate intelectuală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, p.93)   -,   nu trimisese în 1930 și 1931 rezultate ale cercetărilor sale privitoare la spiritualitatea indiană doar în România.

Ernesto Buonaiuti (1881-1946) îi publicase în revista italiană „Ricerche Religiose” două erudite lucrări:  „Il male e la liberazione nella filosofia Samkhya” și „Il rituale Hindu e la vita interiore” în care arătase soluția violent metafizică a rețetei terapeutice yoghine care exclude răul existenței ignorându-l. Tratând problema rădăcinilor panteiste ale practicilor yoga care suprimă durerea suprimând viața, Mircea Eliade subliniase absența unui Dumnezeu personal, interesat direct de creație prin actul divin și gratuit al harului Duhului Sfânt (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”-Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc ).

Bibliotecarul Van Manen (1877-1943), cu care Mircea Eliade se împrietenise la întoarcerea din Rishikesh, îi împrumutase manualele și dicționarul de tibetană pe care se apucase s-o învețe. Căci Eliade își dăduse seama că sanscrita, pali și bengaleza nu-i erau de-ajuns pentru redactarea unei istorii comparate a tehnicilor yoghine. (Memorii I, pp. 220-223).

Din autobiografia academicianului Mircea Eliade apărută la Paris în 1980 mai aflăm că se stabilise deja în Svarga-Ashram, când i-au sosit din țară articolele publicate de Mircea Vulcănescu în trei numere din „Cuvântul”, apărut în septembrie și octombrie 1930 (vezi Mircea Eliade, Memoire I., 1907-1937. Paris, 1980, București, 1991, p.211).

Intitulate „Carte pentru Isabel”, textele fuseseră concepute ca o apărare a lui Mircea Eliade care debutase la București în primăvara lui 1930 cu Isabel si apele diavolului, un roman care „putea fi tot atât de bine un tratat de asceză, o istorie a arianismului sau un itinerariu spiritual”, după cum scrisese Mihail Polihroniade.

Asistentul profesorului Gusti (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, https://www.youtube.com/watch?v=-sbsQ8zbTj8 ) l-a văzut ca roman de aventuri spirituale „pentru cetitori pe care zările metafizice nu-i sperie” (vezi „Jurnale spirituale din tinerețea lui Mircea Eliade, sau, Filozoful Mircea Vulcănescu despre romancierul Mircea Eliade”, în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004, p. 85).

Filozoful care avea să fie martirizat în închisoarea comunistă a făcut în 1930 subtila observație că în planul „glacial, transparent, al spiritului” în care se petrec întâmplările din Isabel si apele diavolului nu există deosebire între vis și veghe, întrucât  „o atitudine spirituală valorează ca atare, chiar dacă a fost luată față de întâmplări din vis, tot așa cum valorează dacă e luată față de obiecte ideale” (Mircea Vulcănescu, „Carte pentru Isabel”).

In cele ce urmează vom vedea că această remarcă se va dovedi însăși cheia de înțelegere a nuvelei Nopți la Serampore (1940), „una din cele mai bune creații ale autorului”, după opinia lui Octav Șuluțiu.

În vara anului 1940, Șuluțiu scria în revista „Familia” că Mircea Eliade a povestit cu mare talent tragedia lui Nilamvara Dasa, reușind „cu mijloace simple să ne inspire sentimentul de groază si totodată de măreție a faptelor” la care au asistat trei prieteni, un tânăr orientalist român (povestitorul), un bibliotecar olandez pasionat de tibetană si un rus angajat al Consulatului francez care au „retrăit în timp întors” (O. Ș.).

Personajele povestirii sunt direct inspirate din realitate, ele comportându-se în nuvelă exact cum apar descrise în autobiografia publicată de Gallimard în 1980: „Pe cât de mult iubea Van Manen India, pe atât o ura Bogdanof” (Memorii I, p.223).

Transpuși cu 150 de ani în urmă, cei trei orientaliști rătăcesc în junglă si asistă la o întâmplare îngrozitoare. Ideea metafizică a povestirii ar fi că realitatea nu este decât o iluzie si că legile înșeși ale realității văzute de indieni ca iluzie n-ar fi și ele decât iluzii: „Prin această idee, Nopți la Serampore capătă o motivare temeinică și misterul fantasticului său se luminează și se adâncește”, consemnează criticul literar în recenzia sa din 1940.

Pentru redarea atmosferei spirituale tipic indiene, în nuvela Nopți la Serampore este inventat misteriosul personaj Suren Bose, păstrător al tradiției chiar și prin îmbrăcămintea sa. Închinător la zeul suprem Shiva, acest profesor universitar ar fi fost un inițiat în yoga tantrică, practicând ritualuri occulte care ar fi  determinat cumva aventura celor trei, destul de controversată ca mod de desfășurare, fie în vis, fie ca întâmplare petrecută aievea.

Traducătorul englez al celor două nuvele eliadești fusese de părere că înțelegerea primei povestiri (Secretul doctorului Honigberger) ar fi facilitată de cea de-a doua (Nopți la Serampore), o istorie cu fantome de un tip cu totul particular căreia el îi asociază „incidentul Moberly-Jourdain” (W.A. Coates). Pe 10 august 1901 două prietene (Moberly și Jourdain) se duseseră să viziteze Micul Trianon. Acolo au trăit strania intâmplare a „timpului întors” cu o sută de ani înapoi, în ziua de 10 august 1792. Adică exact cu șase săptămâni înainte de lichidarea monarhiei. Independent una de cealaltă, ele au descris excursia lor la Versailles în care au crezut că au văzut-o pe Maria Antoaneta într-o rochie vaporoasă de vară si fantome ale celor din garda elvețiană a regelui, ostași care fuseseră măcelăriți.

Descrierea lui Nilamvara Dasa tinde să sugereze că ar fi vorba de o poveste cu fantome. Personajul spectral avea „o figură foarte palidă, cu privirile înțepenite…Rostea cuvintele cu o dificultate a cărei natură nu o puteam defini… Nilamvara ni se părea, într-adevăr straniu.  Greutatea cu care se mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păstra necontenit încleștați –toate acestea începeau acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi era cu desăvârșire ciudat. Aveam uneori senzația că e împins de o forță nevăzută, fără ajutorul căreia ar înțepeni, zâmbind foarte stins în fața noastră”.

În  Nopți la Serampore, ritualele practicate de universitarul Suren Bose (care făcea parte dintr-o școală occultă asupra căreia circulau numeroase legende magice) nu numai că nu sunt descrise, dar ele se fac simțite doar indirect, prin efectul lor colateral. Felul în care profesorul își tot împlinește în pădure la miez de noapte practicile tantrice devine cu atât mai misterios cu cât mai terifiantă a fost implicarea celor trei prieteni la „sacralitatea” locului, implicare cu neașteptate consecințe:

A doua zi după „vizita” în miez de noapte în casa lui Dasa, toți trei aveau „figurile devastate ca după o cumplită suferință”. Renumit prin generozitatea și blândețea sa, Van Manen devenise furios peste măsură. El l-a acuzat pe șofer că a fugit și i-a abandonat în miez de noapte. Injurându-l, s-a năpustit să-și bată șoferul în văzul servitorilor care susțineau că mașina împreună cu șoferul nu s-a urnit din loc.

De când l-au văzut prima oară pe Suren Bose în liziera pădurii, orientalistul român a încercat (fără succes) să-l provoace pe Van Manen să intervină cu „nesfârșita lui erudiție” deschizând discuția despre înspăimântătoarea magie și farmecul lugubru al unor concentări yoghinice.

Tânărul presupune că Suren Bose -„care își păstrase cu îndărătnicie credința sa străveche” – o fi venit la Serampose în căutarea vreunui loc favorabil practicilor occulte. Fiindcă unele meditații tantrice cu rădăcini în proto-istoria religioasă a Indiei, trebuie să fie practicate pe cadavre, în cimitire, sau în anumite locuri marcate de crime. Despre Suren Bose, povestitorul avea să mai afle de la Swami Shivananda, că „nu crede în legile care conduc universul de iluzii și aparențe”. Si nu este singurul. Fiindcă „legi”  (/condiționări) există doar pentru cine crede în ele.

Un rol important îi este rezervat în nuvelă lui Swami Shivananda care practicase cu ani în urmă tantra yoga. Povestitorul l-a întâlnit în mănăstirea din Himalaya, unde se retrăsese după multe luni de la cele întâmplate la Serampore și fără legătură cu întâmplarea trăită în trei.

La mânăstire, tânărul orientalist român se înțelegea cel mai bine cu fostul medic la Singapore, venit de șapte ani în Himalaya să caute mântuirea. De obicei îl vizita după cină.

Acestui „medic ascet”  – care s-a vindecat de reumatism și malarie prin practicile yoga (vezi „Mânăstiri și pustnici din Himalaya”, 1930, în vol.: Mircea Eliade, India. Biblioteca Maharajahului. Șantier, București, 2008, p.117) -, îi relatase terifianta experiență si încercările sale de a dezlega misterul celor petrecute. Dar explicațiile încercate rataseră înțelegerea fiind pornite greșit. Pe de-o parte de la calificative morale ale unor forțe oculte, pe de alta pentru că europenii acordă o oarecare realitate întâmplărilor trecute, prezente și viitoare, toate ireale, ca jocuri ale mayei. Pentru medicul ascet, și moartea Lilei si jalea soțului și întâlnirea celor trei oameni vii cu umbrele din casa lui Nilamvara Dasa, toate au fost lipsite de realitate. Iar într-o astfel de lume în care evenimentele sunt iluzorii, lipsite de consistență, de realitatea lor proprie, „oricine e stăpân pe forțe oculte poate face ce vrea. Evident că nici el nu crează nimic real, ci numai un joc de aparențe”, îi spusese misticul ascet.

Spre a-l face să înțeleagă cum este posibil ca niște martori ai unor evenimente petrecute în urmă  cu 150 de ani pot participa „activ” la întâmplare dialogând cu fantomele celor ce trăiseră evenimentele, Swami Shivananda este pe punctul de a-l „invita” să retrăiască înspăimântătoarea magie trăită în noaptea injungherii Lilei, tânăra soție a lui Nilamvara Dasa.

Nuvela se încheie cu refuzul net al reluării îngrozitoarei scene pe care misticul ascet vroise să i-o ofere în timpul plimbării de după cină. Dar si cu o nouă schimbare de cadru spațio-temporal. Fiindcă după discuția cu Swami Shivananda, tânărul se trezește dimineața în coliba sa din mânăstire, de ca și cum plimbarea de după cină s-ar fi întâmplat în vis.

Observația lui Mircea Vulcănescu din 1930 după care „în planul glacial, transparent, al spiritului” nu există deosebire între vis și veghe” se pare că a fost cât se poate de inspirată. Pentru că ea are virtutea de a „explica” foarte multe amănunte interesante din povestire. De exemplu, dilatarea timpului când s-au rătăcit noaptea în pădurea labirintică și dilatarea spațiului, după ce mașina a schimabat direcția de mers ca să se întoarcă la bungalow; dar, în primul rând, falia de timp și spațiu în care cei trei prieteni au fost proiectați de forțele oculte intervenite în decursul ritualului practicat de Suren Bose.

In lucrarea memorialistică „India” (București, 1935), Swami Shivananda apare ca un maestru spiritual din ale cărui cuvinte „se desprinde o forță indiscutabilă, o înălțime spirituală manifestată în toate pornirile și în toate sfaturile. E aproape un magnetism, o magie, căci ochii celui inițiat în yoga capătă un luciu metalic, hipnotic, priviri pe care nu le poți situa, dar pe care le simți statice, dominante, reci. Swami disprețuiește, ca mai toți în Swarga-Ashram, puterile magice (siddhi), eschibițiile incerte și oculte atât de discutate în Vestul superstițios” (2008, p.118).

Intre filele de jurnal publicate sub numele de Șantier (București, 1935) găsim însemnarea de după terminarea lucrării de doctorat: „Tratatul despre asceză e gata. Îi citesc fragmente lui Van Manen care îl găsește prea abstract…„E abstract”, adăugă Van Manen. „Știu foarte bine că ai dreptate, dar așa cum l-ai scris…pare prea mult gândit și prea puțin trăit. Îi lipsește viața, căldura, comunicativitatea” (Șantier. Roman indirect, p. 420).

Remarcabil este că, într-un fel, aceiași „lipsă de viață” i-o reproșase Octav Șuluțiu după citirea nuvelei Secretul doctorului Honigberger, „mult prea interesantă din punct de vedere intelectual”. Eliade ar fi „accentuat prea mult partea veridică a faptelor, descriind practicile yoghinice ale eroului său în așa mod încât a răpit nuvelei calitatea de fantastic, refugiată în final” (O. Ș.).

Critica bibliotecarului olandez, de care el însuși fusese conștient că este lipsită de justețe, a avut totuși darul de a ilustra orizontul de așteptare al unui cititor cult. Poate o asemenea critică l-a „inspirat” (ca să zicem așa) pe tânărul de 33 de ani, când s-a apucat să scrie Nopți la Serampore, îndemnat de editorul care dorea sub coperțile aceluiași volum o a doua nuvelă, după ce-i citise Secretul doctorului Honigberger.

În prefața sintezei eliadești pe care o constituie volumul Patanjali et le Yoga, autorul obsevase că una din cele mai mari descoperiri ale Indiei a fost cea a conștiinței ascetului care a reușit să scape de condiționarea temporală a structurilor psiho-fiziologice eliberându-se de aceste înlănțuiri ale ființei umane.

Înțelepții și asceții indieni –care au obținut independența perfectă a spiritului – ar fi constatat că, în fapt, condiționările fiziologice, sociale, culturale, religioase sunt relativ ușor de înlăturat și, ca urmare, de stăpânit. Mai greu de înlăturat sunt însă tendințele comportamentale provenite din întrupările precedente.

Cu mult înaintea psihologiei abisale,  misticii indieni au înțeles că marile obstacole în calea eliberării totale proveneau din samsara (înlănțuirea existențelor în timp, a reîntrupărilor) si vasana (impregnările karmei). Ele sunt reziduuri, latențe pe care psihologia abisală avea să le desemneze drept conținuturi si structuri ale inconștientului. Anticiparea nu este în sine prețioasă, notează Mircea Eliade, ci lucrarea conștientă asupra „arderii” acestor reziduuri. Asceții nu acordau atâta importanță cunoșterii impregnărilor, ci stăpânirii, dominării lor, subliniază înțeleptul erudit român.

 

Repere bibliografice

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei (vezi Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/) de către administratorul MyComp care a cenzurat textele scriitoarei din revistele de cultură și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în Occident: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade-isabela-vasiliu-scraba-1nopti-la-serampore/

Sursa, https://www.youtube.com/watch?v=QIE8q9Ycj-c